BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (468) Octombrie 2004

CRITERION

de

Antonia PÂNCOTAN

Oglinda textuală

I. Gabriela Melinescu, binecunoscută în spațiul literelor românești ca poetă (Ceremonie de iarnăInteriorul legii, Boala de origine divină, Jurământul de sărăcie, castitate și supunere, Împotriva celui drag etc) dar și ca prozatoare (mai ales prin romanele Copiii răbdării, Regina străzii, Lupii urcă în cer, Acasă printre străini acum apărute și în română, dar și prin Jurnal suedez), eseistă și traducătoare, se stabilește în Suedia în 1975.

Jurnal suedez, în trei volume, face notă distinctă în cadrul literaturii de gen, în care marea majoritate a jurnalelor cuprind implicații politice. Gabriela Melinescu însă nu-și folosește jurnalul ca pretext pentru denunțarea practicilor regimului comunist. Politicul deține aici un loc nesemnificativ, undeva prin fundal. Acest lucru nu este neaparat o pierdere, ci, în acest caz, mai degrabă un câștig pentru că îi permite diaristei să se miște liber în spațiul propriei individualități. Primele două volume ale jurnalului cuprind anii 1976-1983 și respectiv 1984-1989 (apărute în Suedia sub numele de Jurnalul unui egoist solitar, primul volum, în 1982 și Vrăjitorul din Gallipoli, al doilea, în 1986, însă nu cuprind exact aceiași ani, poate și conținutul diferă întrucâtva, însă, din păcate, acestea nu au fost traduse în română). Datorită unor particularități, cred că al treilea volum merită o analiză separată și eventual comparativă cu primele două. Gabriela Melinescu scrie în primul rând din imperativul unui preaplin sufletesc, urmărindu-și cu consecvență propriul traseu interior decantat cu grijă din conglomeratul nediferențiat al realității obiective. Jurnalul suedez cuprinde istoria unei vieți: situația din România comunistă, vecinii informatori care-i intră în apartament și-i cotrobăie printre lucruri, îi citesc scrisorile înainte ca acestea să ajungă la ea, o lume orwelliană în care intimitatea și discreția sunt iremediabil pierdute, întâlnirea cu Rene Coeckelberghs – un editor suedez interesat de literatura din est și cel ce urma să-i devină soț, cu ajutorul căruia pleacă din țar㠖 greutățile întâmpinate înainte de-a putea pleca, stabilirea în Suedia, moartea prematură a soțului. Acestea sunt, pe scurt, evenimentele principale relatate în jurnal. Însă implicația auctorială este departe de a se rezuma la aceste elemente factual autobiografice. Anecdotica este doar un punct de pornire. Adevăratul scop al diaristei este acela de a scruta cât mai adânc în propriul sine. ,,Eu... sunt propriul meu obiect de studiu” (p. 295, vol I) afirmă ea: ,,Țin acest jurnal ca un detectiv pentru a descoperi în primul rând: a mă descoperi pe mine cu intențiile mele  și alegerile mele atât de iraționale” (p. 27, vol I). Textul devine astfel un pretext de autocunoaștere, de oglindire în propriile rânduri. Astfel, în demersul ei narcisistic, Gabriela Melinescu își arogă un dublu rol: acela de actor și spectator al propriei existențe. Acest dublu rol jucat de ea naște cele două perspective prin care este filtrată realitatea textuală: una concret obiectivă, exterioară  și una reflectată în text prin interiorizare, deci, transfigurare artistică. Prin această dialectică susținută pătrundem deja într-un laborator de creație și nu doar în culisele existenței ei cotidiene. Prinsă între două realități, își duce existența pe două planuri. Perfect lucidă însă, își identifică ,,boala”: ,,sunt bolnavă tocmai de această legătură între viață și artă, între imaginea reală și cea reflectată...”(p. 176-7, vol. I). Adică tocmai de relația între realitatea obiectivă și cea subiectivă prezentată.

O problemă care se ridică în mod firesc după aceste constatări este în ce măsură apare transfigurată realitatea, sau ca să fiu mai precisă, respectă jurnalul clauza autenticității? Avem de-a face cu un jurnal sau cu un fals jurnal contaminat de imaginația autoarei? Ca să lămurim aceste semne de întrebare trebuie să urmărim pas cu pas demersul diaristei. Gabriela Melinescu pornește întotdeauna de la realitatea concret obiectivă. Aceasta este însă tangențial redată, întreținută prin consemnarea laconică a evenimentelor cotidiene de interes personal sau general. Următoarea etapă parcursă este aceea a asimilării evenimentelor exterioare și transfigurarea lor în experiențe personale. Raportarea se face mereu la sine, la propriile trăiri pe care le-a încercat la un moment dat, sau la propriile preocupări. Iar alteritatea este adesea percepută ca identitate posibilă. De exemplu: ,,durerea celor apropiați îmi amintește durerea morții tatălui meu” ( p.223, vol I ) sau ,,Seara însă Rene m-a scos cu forța în lume și ne-am amestecat plăcut, împreună cu prietenii noștri, Jan Erik și Eva Nobel, cu lumea pestriță a carnavalului. Am băut un vin bun elvețian și am mâncat acea brănză afumată care-mi place atât de mult, amintindu-mi de țăranii mamei mele de la Văleni” (p. 153, vol. II), un alt exemplu: ,,Un an de la catastrofa de la Cernobîl: mulți copii s-au născut cu Sindromul Down, anomalie constantă peste tot în Europa. În Elveția, Germania și Suedia s-au înregistrat înalte radiații. Se presupune că a avut loc, între timp, un alt accident în Rusia, dar autoritățile sovietice tac, ca de obicei. Spectrul morții ne amenință pe toți, cu toate că ne bucurăm de venirea primăverii, de noile flori și frunze, de culorile din natură.” (p. 155, vol II). Asemenea exemple se pot extrage de oriunde am deschide jurnalul. Relatarea, punerea pe hârtie este, în Jurnal suedez, o retrăire  a evenimentelor în planul artei și în spațiul interiorității, pentru că ,,limba artei este mereu interioară”. Niciodată jurnalul nu devine o simplă consemnare detașată a unor fapte trăite, subtextul afectiv transpare la suprafață prin fiecare rând, astfel încât cititorul poate resimți toate spasmele emoționale ale diaristei, textul rezultat fiind unul electrizant, ivit din îndelungi frământări sentimentale, modelate atent și transformate în literatură. În această fază realitatea obiectivă este repudiată, dialectica exterior-interior se manifestă polemic: ,, mâna și stiloul cu tuș negru, catifelat, îmi creează atmosfera mentală pentru a intra ACOLO, în interior, și a scăpa grațios de realitatea care mă torturează și mă deprofesionalizează.” (p. 252, vol. II). Evaziunea în abisalitățile propriei ființe coincide cu tentarea limitelor accesibilității în propriul sine, cu luminarea celor mai ascunse cotloane ale făpturii sale, miza nedisimulată a cărții. Textul jurnalului este unul concentric, direcția este mereu dinspre exterior înspre interior. Trăirile sunt înmagazinate, apoi luate de pe rafturile memoriei și derulate cu încetinitorul, din loc în loc încremenite și adâncite microscopic.

Realitatea devine în textul jurnalului propria-i proiecție, reflexia permițându-i să-și vizualizeze imaginea interioară. Textul înfățișează așadar o imagine secundă și fecundă, obținută prin reflectarea în interior a lumii exterioare. Profund autentic, jurnalul nu încalcă granița cu ficțiunea. Diarista nu modifică realitatea, cum o face în romane și nu o încriptează în figuri de stil cum face în poezii, ci o adâncește doar, încercând să-i surprindă esența. Jurnalul devine artă prin calitatea sa de Joc secund, prin reflexia platoniciană, pe hârtie de această dată, prin dorința de a extrage din realitate toată seva, de a evidenția arta camuflată în contextul imediat. Cred că prin acestea am și răspuns la întrebări. Jurnalul este profund autentic, dar și prelucrat artistic. Însă transfigurarea artistică nu îl îndepărtează de adevăr ci se realizează în sensul unei adânciri a lui pornind de la inocentul scop al autoarei de a se autocunoaște. Partea de rezistență a jurnalului o reprezintă tocmai incursiunile în structura sa de adâncime, niciodată nerecompensatoare ori banale, deși cu toții ne putem recunoaște în ele cu ușurință. Prin sondarea interioară, Gabriela Melinescu ajunge la esența umanității: sentimentele și dintre acestea în primul rând iubirea, înfățișată ca un adevărat punct nodal spre care converg toate dimensiunile vieții noastre: iubirea pentru artă (evidentă și prin numeroasele referiri la cărți și autori celebri, sau prin invocarea unor ,,monștri sacri” din istoria artelor plastice), iubirea pasională, senzuală, iubirea pentru prieteni (un real interes literar prezintă paginile în care sunt imortalizați prietenii scriitori români sau suedezi), părinți, iubirea spiritualizată pentru Dumnezeu, iubirea retrospectivă țâșnită din rememorări (pentru Nichita Stănescu, o absență mereu prezentă, ,,pe care n-am încetat niciodată să-l iubesc, pentru că dacă iubești cu adevărat asta nu trece”) , suferința născută din iubire sau prețul plătit în schimbul acesteia: ,,mierea transformată în fiere” (p. 60, vol I ) și de asemenea legătura metafizică între iubire și moarte ,,sunt un observator al vieții, și știu că după fericire vine nefericire și după iubire mereu moarte” (p. 51, vol II). Propria-i experiență de viață și intensele preocupări pentru universul sentimentelor sunt traduse în jurnal prin accesibile cugetări aforistice, iată niște mostre: ,,Eros e Domnul însuși întruchipat în ființă omenească”, ,,Căldura unei prietenii rămâne veșnică precum iubirea”, ,,poate că fericirea e numai căutarea ei în hățișul tulburător al zilelor”, ,,suferința este maestrul care ne deschide ochii și ne face să ne bată inima la un ritm înalt” sau ,,iubirea e plină de cruzime, neținând seamă de nimic, ea e fără legi, e o tragedie când se năpustește peste oameni” ( vol. I, II ).

 

 II. Mult superioare și ca valoare artistică, concluziile aforistice din al treilea volum ies direct din magma trăirilor sale emoționale amplificate de suferință. ,,Ciudat animal feroce, e iubirea dintre ființe! Totul pare minciună în iubire, minciună cu străfulgerări de adevăr, de trăire ireală, de intensă viață pe care nimic altceva n-o poate imita”, ,,a iubi este lucrul cel mai teribil al lumii incluzând toate încercările și umilințele posibile sfâșietor traversate de intense momente de profundă revelație și consolare“, iubirea este ,, aerul în care focul meu arde existând “, ,,sentimentul iubirii (...) un ciudat harakiri fără sânge și vărsare de intestine.“ (vol. III ). Intensitatea sentimentelor transpuse în text este vizibil mai mare. Frazele, adânci incizii pe viu în carnea propriei ființe interioare, se nasc din dorința masochistă a diaristei de a se defula. Al treilea volum al Jurnalului suedez include perioada 1990-1996, de după moartea soțului, editorul Rene Coeckelberghs, perioadă mai puțin bogată evenimențial, dar indubitabil mai fecundă în plan afectiv.

,,Oglinda textual㔠capătă aici alte valențe, nu mai avem de-a face cu un text-oglindă în care diarista se analizează narcisistic, ci cu un text-remediu, defularea Gabrielei Melinescu are un scop curativ. Tot cu interioritatea ei avem de-a face și în acest volum, doar că preocupările se schimbă, cunoașterea de sine, voluptatea autoanalizei fac loc defulărilor, căutării unui echilibru interior și voluptății durerii din care gustă din plin. Întreaga ei existență este bulversată de moartea soțului, incapacitatea de asimilare rapidă a schimbării transpare din însăși construcția cărții. Jurnalul, devenit oglindă a traumelor ei sufletești, o prezintă lectorilor în toată nuditatea ei lăuntrică. În acest volum putem face o mai bună delimitare între trecut și prezent, ele merg paralel, sunt două realități distincte. În primele două volume prezentul converge înspre trecut. Aici, pe fundalul prezentului se interpune trecutul în încercarea de a umple golul lăsat de Rene cu amintiri, cu scrisorile lui, cu un alt timp. Disocierea este ușor de făcut: prezentului îi este întotdeauna atașată realitatea exterioară, golită din punct de vedere afectiv, trecutul, dimpotrivă, îi suplimentează existența cu încărcătura sentimentală care îi este absolut vitală. Prezentul, la fel ca în celelalte două volume, este compus din banalitățile vieții de zi cu zi și consemnarea știrilor zilei, developate grăbit: ,, Frig, războiul continuă, Israelul e pregătit să intre în război. Ivan de asemenea. Sfârșitul lumii? Toate bisericile din Suedia se roagă pentru pace.” (p. 109), ,,De câteva zile plouă la Stockholm, orașul e învăluit într-o ceață densă, totul pare sugerat ca într-o acuarelă...” (p. 138), ,, Dureri în brațe. Am exagerat în totul – am dus în brațe computerul greu pentru a-l dărui lui Karin fiica vecinei mele, Margareta” (p. 169), ,, Oamenii n-au putut veni azi pentru a transporta pianul. Încă o zi pierdută în așteptare. Am curățat apartamentul și m-au cuprins niște dureri neobișnuite în brațe. Am uitat că trebuie să îmi dozez eforturile fizice...” (p. 167).

Alternanța prezent-trecut naște dubla perspectivă temporală, elementul insolit adus de acest volum, nu doar față de primele două, ci și față de jurnalele obișnuite, în care timpul curge liniar. ,,Acțiunea” se derulează pe două planuri corespunzătoare celor ,,două voci” (p. 5) ale jurnalului, despre care vorbește Gabriela Melinescu în prezentarea cărții. Scrisorile de dragoste ale lui Rene, care sunt presărate prin tot volumul, plus propriile rememorări desprinse din angrenajul trecutului, își găsesc un nou loc, suprapunându-se peste prezent. Profund autentice, mai mult decât arcuri peste timp, scrisorile lui Rene reînvie o lume pierdută prin plasarea lor de în contextul de atunci al vieții ei. Anul 1974, vecinii informatori, deschiderea, uneori confiscarea corespondenței, pătrunderea străinilor în apartamentul ei lăsând dezordine, o existență dusă cu frica în sân, dar îndulcită de scrisorile de la iubitul ei.

Scrisorile de dragoste, profund personale, deși impun un stil propriu și sunt interesante ca piese de literatură în economia jurnalului, se citesc uneori cu impresia intruziunii într-un spațiu intim în care, poate, n-am avea dreptul să intrăm. Unele dintre ele prezintă evenimente din viața lui de atunci despre care o informează, altele cu o mai mare încărcătură afectivă sunt declarații de dragoste sau crâmpeie din disperarea îndrăgostitului frustrat de prezența iubitei. Scrisorile, la fel ca visele, îi oferă diaristei o realitate alternativă, care îi îngăduie să fie cu iubitul ei: ,, inima mea e de cealaltă parte a vieții, într-o intensă postviață cu dragul meu Rene.” (p. 114), ,, L-am visat din nou pe Rene – m-am trezit brusc dureros de fericită. Rene mă îmbrățișa puternic exact ca în ziua înmormântării lui. Ce miracol că viața nu se oprește la viață. Totul se petrece în simțurile mele atât de concret, încât aproape că nu-mi doresc asemenea vise fericite, pentru că după aceea sufăr îngrozitor, fiecare întâlnire cu iubitul meu presupune despărțirea brutală prin trezire. Sunt epuizată de intensitatea trăirii din vis.” (p.78). Realitatea onirică, tot cu rol compensator, niciodată ignorată de Gabriela Melinescu nici în volumele precedente, dobândește aici o importanță covârșitoare: ,,viața mea onirică e intensă și laborioas㔠(p. 104). La fel ca scrisorile, visele o scot dintr-o existență cotidiană aridă sentimental, îi conferă aportul afectiv de care are atâta nevoie, îi umplu vidul lăsat de pierderea iubitului cu o durere la fel de intensă ca iubirea pe care i-o purta. Paginile Gabrielei Melinescu sunt inundate de suferință, un mod retrospectiv de a iubi. Mai mult decât volumele anterioare, al treilea volum al Jurnalului suedez dezvăluie lectorilor un text viu, cu un puls accelerat, de o rară concentrație emoțională nediluată de  rutina plată a existenței cotidiene.

În ciuda recuperărilor temporale nu putem vorbi de o construcție proustiană a jurnalului. Importanța care i se acordă timpului se naște dintr-o necesitate interioară, care se menține, jurnalul nedegenerând într-un solilocviu asupra timpului. Consecvența diaristei din acest punct de vedere este remarcabilă. Nici măcar o digresiune asupra timpului ca scop în sine, oricât ar fi ea de tentantă: ,,aveam senzația că puteam ieși și intra din nou în timp. Parcă aveam cheia timpului.” (p. 14), ,,Trecutul mă obligă să trăiesc ca în literatură: în sens invers“ (p. 41). Cu o rară îndârjire, Gabriela Melinescu nu se lasă dominată de fascinația jocului abil cu timpul, acesta este menținut la nivel de procedeu subordonat de setea ei de iubire.

Complexitatea jurnalului dată de cele ,,două voci”, infuzia de livresc, știrile zilei, construcția între trecut și prezent cu interstiții temporale majoritatea umplute la un moment dat fie și de celelalte volume, fac jurnalul pretabil mai multor interpretări. Jurnal-roman, confecționat din piese autentice extrase din viața ei, declarație de iubire post-mortem, jurnal-confesiune, mărturisire eliberatoare, Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu, reușind să-și mențină echilibrul între realitate și transfigurare artistică, își asigură un loc privilegiat în cadrul literaturii non-fictive.