Nr. 10 (468) Octombrie 2004

l Letiţia Ilea, O persoană serioasă, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004

Există un drum, cum îi spuneam odată Letiţiei Ilea, fără de întoarcere. Un drum greu, care solicită o de-barasare treptată şi deplină de toate faţetele lumirii învesmîntîndu-ne întru o încolonare manipulativă, apoi cele ale autoiluzionării ca reacţii de apărare, propriile temeri şi angoase, poiecţiile individuale protectoare. Un drum al deplinei dez-bărări, de-lumiri, în care primul sentiment este cel al unei pudori lezate, pentru că implică nuditatea ca finalitate, deoarece numai astfel prin veghe, asumare, smerenie şi dezghiocarea inimii, a iubirii recluzionate, deseori sub presiunea angoasele celor mai iubite fiinţe din jur, care ne vor cu tot dinadinsul binele înregimentării, se poate năzui la o transparenţă a fiinţei.

Ludicul gratuit al multor texte moderne nu-şi mai găseşte locul în această deplină şi – ca rezultat sintetic al trăirii asumate – şi gravă rostire, doar o anume ironie cînd blîndă, cînd muşcătoare, sarcastică uneori, ce însoţeşte o anume colocvialitate, însă nu neaparat dintr-o tehnică poematică, cît mai ales dintr-un exemplar curaj al înfăţişării nemaifardate stilistic, ce sugerează atotprezenţa unui subton însoţitor grav, al unei parcurse şi totuşi reţinute dureri. Aceste elemente discret-însoţitoare constituie în sine solii firavi, incipienţi ai unui demers entelehic, pe care Letiţia Ilea îl consemnează cu înfrigurare şi cu o pronunţată disperare a răscrucii. Ele constituie doar primele „mlădiţe”, înainte de-a pătrunde însingurată în penumbra deplină a „pădurii” – unde s-a oprit încă ezitînd sub povara lăuntrică şi rafalele de dinafară ale lumii – asumîndu-şi iniţiatic drumul acestei retrageri, spre a se putea înfăţişa în primul rînd ei şi apoi lumii în deplina lumină a unei vocaţii genuine, în simbioză cu o de-cantare, a fiinţei.

O metanoia consemnată în irizaţiile ezitărilor ei încă, mărturită prin cuvîntul scris. Insă nu atît metoda (ironia, colocvialul, stilul răspicat, direct, care în sine camuflează durerea, protejînd-o încă, dat fiind că se intuieşte o cale, un mijloc, un drum, în care important este mersul în sine, nu faptul de-a ajunge undeva), ori metodele incipiente contează, ci intenţionalitatea onestă, care lipseşte în mod frecvent între contemporani, o intenţionalitate a unei mîntuiri, ce nu poate fi decît individuală, spre a putea mai apoi, limpezită de umbre, să se preschimbe într-o prezenţă, într-un posibil dar: „înaintea mea se deschid o mie de drumuri” (despre cîştiguri şi pierderi, p.14), un vers parcă desprins dintr-o intiţiere zen.

Latura etică (care nu ţine de felul declaraţiei, ea putînd fi ascunsă în orice afirmaţie, chiar şi în cea mai decadentă, ori în cea mai aservită artei pentru artă, poate mai ales aici, o absenţă vorbind de la sine de setea prezenţei, potrivit legii polarităţii fiinţei noastre şi a lumii), nu ţine atît de existenţa reală a acestui nucleu funciar, într-o lume a teatralizării şi ridiculărării, ca reflex de apărare şi implicit de refulare (de sporire a umbrelor lăuntrice), ci un sine qua non al oricărui drum iniţiatic asumat, prefigurînd ezitările unei decizii implozive, în care singurătatea încă mai este clamată, însă cu un picior deja pe un alt prag.

Aici – şi poemele din această carte sunt o mărturie elecventă – devine to mai conturabil faptul că este mai ales în cazul poeziei – o impietate (spre a utiliza un eufemism), a se mai vorbi de defalcarea operată în mod uzual şi dezastruos între lirică feminină şi cea masculină, defalcare rizibilă şi tributară culturii şi civilizţaiei vestice, a ochiului şi deci a analizei continue, a disecării, a părţii (cum denota şi Heidegger pe larg faptul că limbajul acesta al nostru vestic şi-a adus o contribuţie decisivă şi majoră la fisurarea atomului) şi nu a preluării întregului, ca în lirica, cultura şi civilizaţia orientală prin ureche, care preia acest întreg fără a-l supune unei continue analize, de unde şi nedisocierile în lirică operate de omul vestic, om al unei societăţi cu precădere patriarhale, agresive prin însăşi omiterea uneia din părţile acestei polarităţi.

Iată, rolul decisiv al auscultării, al intuiţiei, ivind conturarea androgină a poeziei, adică a sintezei dintre orice polaritate, de unde si dificultatea demersului, insuficienţa cuvîntului, neputinţa lui de-a rosti ce zace adînc în inimă, mizînd aşadar pe forţa de receptare a sugerării doar.

Cîţi din aşa-zişii poeţi juni au forţa şi curajul acestei asumări, al spunerii răspicate ne-rătăcitoare în mode şi teorii, a forţei răbdătoare a travaliului si trăirii depline a celor rostite cu o anume delicată reticenţă, poeme scrise sub imperiul şi starea de urgenţă a unuia gata de-a porni pe un drum, scrise parcă ca un alt soi de rămas bun, ca începutul unei dezbărări sub semnul acceptării fără de rezerve a crucii, aşadar a lumii, deşi procesul se mai află aici într-o deplină şi inter-relaţionată combustie decantată în grai răspicat?

Este cumplită această stare a neputinţei celui izolat tocmai prin onestitatea lui, prin neputinţa funciară şi cu antecedente străvechi a resemnării îndemînd la încolonarea bovină, unde nici martirajul nu mai are funcţia de sacrificiu necesar al unei schimbări radicale, ci este obiectul derîderii, a alungării, al refulării, al izolării sociale deranjate în mersul ei civilizatoriu, a unui individualism egocentric atotdominator şi pilduitor, unde orice solidaritate este luată în derîdere, unde demonizarea de tăvălug  sporeşte o kharmă colectivă extrem de încărcată şi de amînată în întîmpinarea ei.

Ori tocmai acest lucru îl face sub auspiciile unui ultim şi definitiv rechizitoriu Letiţia Ilea în această carte de excepţie, conştientă de muchea de cuţit a rostirii şi implicit a echilibrului fragil al vieţii sale. Derizorie şi condamnată la statutul de paria devine astfel mai ales însingurarea decenţei şi consecvenţei unei vieţi, care nu se pliază mamonic unei lumi debusolate, prin acceptarea junglei şi haosului propice descurcărelii, a ieşirii lăudate din orice „impas”, graţie unei machiavelice atitudini faţă de lume şi semeni.

O însinguarea îngrozită de nepăsarea şi chipul dintr-o dată schimonosit al celor pe care credea a-i cunoaşte, oripilată şi ultragiată pînă la di-sperare de o simplă întrebare ascunsă în faldurile fiecărei rostiri: şi acum încotro? („Atît de complicată traversarea acestui rău/ ce nu apare pe hărţi/ te arunci, te salvezi îţi pare rău/ ai rămas singurul nume pe afiş/ circul s-a închis animalele au fugit de mult/ e atît de frig încăt nu mai răspunzi la salut” – o zi atăt de complicată, p. 18; iată, conturul fără de comentarii al înstrăinării şi alienării impunîndu-se parcă de la sine.)

Sunt versurile limpezi ale unui rechizitoriu, care se adresează concomitent şi lumii şi sieşi, şi în care se presimte, fără de îndoială, o abia sesizabilă, însă fermă desprindere. O desprindere parcă a unui alter-ego în consemnarea aproape automată, confesivă, a tuturor gesturilor şi gîndurilor, o desprindere dureroasă ca o smulgere de plasture de pe o rană, pe care cu uimire constaţi, că îţi aparţine, într-un lung cortegiu al neostoitei manipulări, fără de nici o putinţă de scăpare, unde nu în şi prin lume se află mîntuirea, ci abia sugerată în forul lăuntric, prins în zimţii de gheaţă ai unei dureri aproape palpabile, totuşi stenice, prefigurînd calitatea ei de necesitate întru tămăduire, atributul ei suprem de cale a izbăvirii.

Lupta împotriva unei resemnări cu mască civilizatorie (şi cheie a unui posibil drum al „reuşitei”, într-o lume a alienării pînă la automatismul comportamental, ca principiu suprem al racordării şi al plierii la un sistem diabolic, care nu presupune doar o completă răsturnare de valori, ci a oricărei valori ( cenzurate acerb, incontestabil şi mamonic), se anunţă ca un refuz, şi ca orice refuz sugerează o posibilă deschidere, o acceptare înfrigurată a altceva. Aici, se află o posibilă sluţie a unei incipiente metanoia, neoperată atît pentru sine, ci care să-şi poate asuma prerogativele absolute ale darului, ale dăruirii.

Astfel, poemele fac o investigaţie amănunţită al fiecărui colţ al memoriei inimii (această inimă nezărită, cum nezărit este  tot ceea ce ne defineşte în sine şi în fond ), mutilate de impactul cu lumea, de impactul ontologic, însă mai ales de impactul cu cele nespuse şi acum zadarnice, prin ezitările amînării fisurate de remuşcare, cu prefigurarea imposibilităţii comunicării dincolo de o moarte, aplanate poate doar printr-o metanoia implicînd în primul rînd iertarea de sine, asprimea continuă cu care este tratată fără de menajamente propria fiinţă.

Sunt concomitent poeme ale iubirii, ale tandreţii, ce abia transpare în timiditatea actului prefigurării ei, fiind însă astfel cu atît mai genuină. Sunt poeme ale declaraţiei extrem de îndrăzneţe ale proprie angoase atotînsoţitoare, nu atît întru salvgardarea de sine, cît mai ales în căutare unei fermităţi, a unui punct de sprijin şi de orientare, nestrămutat, al absolutei încrederi. Poeme ale remuşării asumate şi cu o nemaiîntîlnită gratitudine în faţa cuvintelor însoţitoare, utilizate cu parcimonia şi delicateţea fraternizării depline cu ele, ca singur reazem în ciuda neputinţei lor de-a cuprinde esenţa, al veşnicului lor cap plecat de ghiocel în faţa imensei nespuneri atotprezente, atotacompaniatoare.

O angoasă dispersată confuz şi împotriva căreia cuvintele smulse dintr-o explicablă mîh­nire caută a acţiona ca nişte sigilii ale înfierării, ca unelte ultime ale unei exorcizări, însă nu prin anatemizarea ei forţată, ci prin traversarea ei cu mijloacele des-cîntătoare ale poematizării abia sugerate. Aceste cuvinte împărtăşite, dăruite, în concomitent dubla lor calitate de frate /soră, o ţin de mîini pe acest drum al traversării purificatoare, pînă la totala lor istovire („zile în care te trezeşti golit de toate cuvintele/ în locul lor doar oboseala”, aşa numita viaţă, p. 30). Acest mod aproape necenzurat stilistic (datorită unui atu al unui îndelung travaliu lăuntric, al experienţei nemijlocite şi trăite pînă la incadescenţă, spre deosebire de gratuitatea atîtor alte texte şi cărţi, care suscită tot mai des, întrebarea rostului liricii în astă lume, uitîndu-se faptul că orice act al devenirii este în sine un act poetic, că poezia se află mereu cu un pas înaintea noastră, ademenindu-ne de fapt în regatul ei abia bănuit.

Şi cine este mai chemat decît poetul, muzicianul, omul autentic de cutură şi artă, a prefigura acest drum spre care ne îndreptăm după „şcolirea” lumească fără de îndoială cu toţii: oare armonia în scurta ei trăire de către fiecare, şi chiar dacă numai pentru o clipă, nu este oare o fulgurare de poezie deplină?

Aceste voci necunoscute, aglutinate într-o pilduitoare poziţie fermă, nu atît a refuzului marilor compromisuri, cît mai ales a unei neobosite afirmări a unei demnităţi neîncovoiate de nici o calamitate istorică ori socială, unde orice înfrîngere declarată nu este în sine decît o jubilare a victoriei.

O poziţie, spunem de răscruce, pentru că este limpede că în acest demers nu există decît calea izolării sociale absolute, ori calea unei metanoia lăuntrice: în text răspicat: fie calea de paria, fie calea mistuirii în lăuntru, care ar presupune începutul unui drum presimţit deja, a unui altei calităţi de drum, nu atît de lărgire a sferei de conştiinţă, cît mai ales a adîncirii solitare în conştiinţă, cu setea altor revelaţii decît cele ale Mayei, potrivit vorbei – cu cît mai adînc adevărul, cu atît mai puţini numărul celor care-l pot cuprinde: „m-am retras din viaţa mea/ ce dintr-un oraş după un cutremur/ nu destul de puternic” (o nouă (!) zi, p. 31). Ce rostire mai limpede întru cele pe care credem a le presimţi în evoluţia extrem de incitantă şi interesantă a Letiţiei Ilea, o voce poetică de pe acum în ascendenţă continuă înspre răbdarea darului şi harului marii poezii?

Insă, iată o exemplificare care, deşi cam forţată, devine pilduitoare în acest sens: să încercăm prin proprie, şi sperăm iertată intervenţie, a înlocui toate cuvintele ce ţin de sfera semantică a scrisului, prin cuvîntul real/realitate, din finalul poemului Ploaie de noapte, p. 33: „recitesc ce am scris nu de mult/ şi simt pe chip o mască tristă/ poemele (realitatea este) sunt nişte peşti lucioşi care îmi scapă din măini/ cioburile colorate se recompun în imagini străine/ greu de înţeles/ poate nici aceste rînduri (realităţi) nu sunt adevărate (!, n.n.)/ ele sunt doar scîndurile unui gard vopsit/ îndărătul căruia jalnicul leopard este ţinut în viaţă cu/ perfuzii/ ca şi-şi mai arate coţii în sărbătorile legale”...Intr-adevăr, vorba lui Hegel, totul este real, însă ce este adevărat – în această lume, am continua noi, în care, vorba lui Schopenhauer „moartea este pentru specie, ceea ce este somnul pentru individ”?