BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (468) Octombrie 2004

CONCRITICE

de

Andrei ZANCA

 

l Letiția Ilea, O persoană serioasă, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004

 

Există un drum, cum îi spuneam odată Letiției Ilea, fără de întoarcere. Un drum greu, care solicită o de-barasare treptată și deplină de toate fațetele lumirii învesmîntîndu-ne întru o încolonare manipulativă, apoi cele ale autoiluzionării ca reacții de apărare, propriile temeri și angoase, poiecțiile individuale protectoare. Un drum al deplinei dez-bărări, de-lumiri, în care primul sentiment este cel al unei pudori lezate, pentru că implică nuditatea ca finalitate, deoarece numai astfel prin veghe, asumare, smerenie și dezghiocarea inimii, a iubirii recluzionate, deseori sub presiunea angoasele celor mai iubite ființe din jur, care ne vor cu tot dinadinsul binele înregimentării, se poate năzui la o transparență a ființei.

Ludicul gratuit al multor texte moderne nu-și mai găsește locul în această deplină și – ca rezultat sintetic al trăirii asumate – și gravă rostire, doar o anume ironie cînd blîndă, cînd mușcătoare, sarcastică uneori, ce însoțește o anume colocvialitate, însă nu neaparat dintr-o tehnică poematică, cît mai ales dintr-un exemplar curaj al înfățișării nemaifardate stilistic, ce sugerează atotprezența unui subton însoțitor grav, al unei parcurse și totuși reținute dureri. Aceste elemente discret-însoțitoare constituie în sine solii firavi, incipienți ai unui demers entelehic, pe care Letiția Ilea îl consemnează cu înfrigurare și cu o pronunțată disperare a răscrucii. Ele constituie doar primele „mlădițe”, înainte de-a pătrunde însingurată în penumbra deplină a „pădurii” – unde s-a oprit încă ezitînd sub povara lăuntrică și rafalele de dinafară ale lumii – asumîndu-și inițiatic drumul acestei retrageri, spre a se putea înfățișa în primul rînd ei și apoi lumii în deplina lumină a unei vocații genuine, în simbioză cu o de-cantare, a ființei.

O metanoia consemnată în irizațiile ezitărilor ei încă, mărturită prin cuvîntul scris. Insă nu atît metoda (ironia, colocvialul, stilul răspicat, direct, care în sine camuflează durerea, protejînd-o încă, dat fiind că se intuiește o cale, un mijloc, un drum, în care important este mersul în sine, nu faptul de-a ajunge undeva), ori metodele incipiente contează, ci intenționalitatea onestă, care lipsește în mod frecvent între contemporani, o intenționalitate a unei mîntuiri, ce nu poate fi decît individuală, spre a putea mai apoi, limpezită de umbre, să se preschimbe într-o prezență, într-un posibil dar: „înaintea mea se deschid o mie de drumuri” (despre cîștiguri și pierderi, p.14), un vers parcă desprins dintr-o intițiere zen.

Latura etică (care nu ține de felul declarației, ea putînd fi ascunsă în orice afirmație, chiar și în cea mai decadentă, ori în cea mai aservită artei pentru artă, poate mai ales aici, o absență vorbind de la sine de setea prezenței, potrivit legii polarității ființei noastre și a lumii), nu ține atît de existența reală a acestui nucleu funciar, într-o lume a teatralizării și ridiculărării, ca reflex de apărare și implicit de refulare (de sporire a umbrelor lăuntrice), ci un sine qua non al oricărui drum inițiatic asumat, prefigurînd ezitările unei decizii implozive, în care singurătatea încă mai este clamată, însă cu un picior deja pe un alt prag.

Aici – și poemele din această carte sunt o mărturie elecvent㠖 devine to mai conturabil faptul că este mai ales în cazul poeziei – o impietate (spre a utiliza un eufemism), a se mai vorbi de defalcarea operată în mod uzual și dezastruos între lirică feminină și cea masculină, defalcare rizibilă și tributară culturii și civilizțaiei vestice, a ochiului și deci a analizei continue, a disecării, a părții (cum denota și Heidegger pe larg faptul că limbajul acesta al nostru vestic și-a adus o contribuție decisivă și majoră la fisurarea atomului) și nu a preluării întregului, ca în lirica, cultura și civilizația orientală prin ureche, care preia acest întreg fără a-l supune unei continue analize, de unde și nedisocierile în lirică operate de omul vestic, om al unei societăți cu precădere patriarhale, agresive prin însăși omiterea uneia din părțile acestei polarități.

Iată, rolul decisiv al auscultării, al intuiției, ivind conturarea androgină a poeziei, adică a sintezei dintre orice polaritate, de unde si dificultatea demersului, insuficiența cuvîntului, neputința lui de-a rosti ce zace adînc în inimă, mizînd așadar pe forța de receptare a sugerării doar.

Cîți din așa-zișii poeți juni au forța și curajul acestei asumări, al spunerii răspicate ne-rătăcitoare în mode și teorii, a forței răbdătoare a travaliului si trăirii depline a celor rostite cu o anume delicată reticență, poeme scrise sub imperiul și starea de urgență a unuia gata de-a porni pe un drum, scrise parcă ca un alt soi de rămas bun, ca începutul unei dezbărări sub semnul acceptării fără de rezerve a crucii, așadar a lumii, deși procesul se mai află aici într-o deplină și inter-relaționată combustie decantată în grai răspicat?

Este cumplită această stare a neputinței celui izolat tocmai prin onestitatea lui, prin neputința funciară și cu antecedente străvechi a resemnării îndemînd la încolonarea bovină, unde nici martirajul nu mai are funcția de sacrificiu necesar al unei schimbări radicale, ci este obiectul derîderii, a alungării, al refulării, al izolării sociale deranjate în mersul ei civilizatoriu, a unui individualism egocentric atotdominator și pilduitor, unde orice solidaritate este luată în derîdere, unde demonizarea de tăvălug  sporește o kharmă colectivă extrem de încărcată și de amînată în întîmpinarea ei.

Ori tocmai acest lucru îl face sub auspiciile unui ultim și definitiv rechizitoriu Letiția Ilea în această carte de excepție, conștientă de muchea de cuțit a rostirii și implicit a echilibrului fragil al vieții sale. Derizorie și condamnată la statutul de paria devine astfel mai ales însingurarea decenței și consecvenței unei vieți, care nu se pliază mamonic unei lumi debusolate, prin acceptarea junglei și haosului propice descurcărelii, a ieșirii lăudate din orice „impas”, grație unei machiavelice atitudini față de lume și semeni.

O însinguarea îngrozită de nepăsarea și chipul dintr-o dată schimonosit al celor pe care credea a-i cunoaște, oripilată și ultragiată pînă la di-sperare de o simplă întrebare ascunsă în faldurile fiecărei rostiri: și acum încotro? („Atît de complicată traversarea acestui rău/ ce nu apare pe hărți/ te arunci, te salvezi îți pare rău/ ai rămas singurul nume pe afiș/ circul s-a închis animalele au fugit de mult/ e atît de frig încăt nu mai răspunzi la salut” – o zi atăt de complicată, p. 18; iată, conturul fără de comentarii al înstrăinării și alienării impunîndu-se parcă de la sine.)

Sunt versurile limpezi ale unui rechizitoriu, care se adresează concomitent și lumii și sieși, și în care se presimte, fără de îndoială, o abia sesizabilă, însă fermă desprindere. O desprindere parcă a unui alter-ego în consemnarea aproape automată, confesivă, a tuturor gesturilor și gîndurilor, o desprindere dureroasă ca o smulgere de plasture de pe o rană, pe care cu uimire constați, că îți aparține, într-un lung cortegiu al neostoitei manipulări, fără de nici o putință de scăpare, unde nu în și prin lume se află mîntuirea, ci abia sugerată în forul lăuntric, prins în zimții de gheață ai unei dureri aproape palpabile, totuși stenice, prefigurînd calitatea ei de necesitate întru tămăduire, atributul ei suprem de cale a izbăvirii.

Lupta împotriva unei resemnări cu mască civilizatorie (și cheie a unui posibil drum al „reușitei”, într-o lume a alienării pînă la automatismul comportamental, ca principiu suprem al racordării și al plierii la un sistem diabolic, care nu presupune doar o completă răsturnare de valori, ci a oricărei valori ( cenzurate acerb, incontestabil și mamonic), se anunță ca un refuz, și ca orice refuz sugerează o posibilă deschidere, o acceptare înfrigurată a altceva. Aici, se află o posibilă sluție a unei incipiente metanoia, neoperată atît pentru sine, ci care să-și poate asuma prerogativele absolute ale darului, ale dăruirii.

Astfel, poemele fac o investigație amănunțită al fiecărui colț al memoriei inimii (această inimă nezărită, cum nezărit este  tot ceea ce ne definește în sine și în fond ), mutilate de impactul cu lumea, de impactul ontologic, însă mai ales de impactul cu cele nespuse și acum zadarnice, prin ezitările amînării fisurate de remușcare, cu prefigurarea imposibilității comunicării dincolo de o moarte, aplanate poate doar printr-o metanoia implicînd în primul rînd iertarea de sine, asprimea continuă cu care este tratată fără de menajamente propria ființă.

Sunt concomitent poeme ale iubirii, ale tandreții, ce abia transpare în timiditatea actului prefigurării ei, fiind însă astfel cu atît mai genuină. Sunt poeme ale declarației extrem de îndrăznețe ale proprie angoase atotînsoțitoare, nu atît întru salvgardarea de sine, cît mai ales în căutare unei fermități, a unui punct de sprijin și de orientare, nestrămutat, al absolutei încrederi. Poeme ale remușării asumate și cu o nemaiîntîlnită gratitudine în fața cuvintelor însoțitoare, utilizate cu parcimonia și delicatețea fraternizării depline cu ele, ca singur reazem în ciuda neputinței lor de-a cuprinde esența, al veșnicului lor cap plecat de ghiocel în fața imensei nespuneri atotprezente, atotacompaniatoare.

O angoasă dispersată confuz și împotriva căreia cuvintele smulse dintr-o explicablă mîh­nire caută a acționa ca niște sigilii ale înfierării, ca unelte ultime ale unei exorcizări, însă nu prin anatemizarea ei forțată, ci prin traversarea ei cu mijloacele des-cîntătoare ale poematizării abia sugerate. Aceste cuvinte împărtășite, dăruite, în concomitent dubla lor calitate de frate /soră, o țin de mîini pe acest drum al traversării purificatoare, pînă la totala lor istovire („zile în care te trezești golit de toate cuvintele/ în locul lor doar oboseala”, așa numita viață, p. 30). Acest mod aproape necenzurat stilistic (datorită unui atu al unui îndelung travaliu lăuntric, al experienței nemijlocite și trăite pînă la incadescență, spre deosebire de gratuitatea atîtor alte texte și cărți, care suscită tot mai des, întrebarea rostului liricii în astă lume, uitîndu-se faptul că orice act al devenirii este în sine un act poetic, că poezia se află mereu cu un pas înaintea noastră, ademenindu-ne de fapt în regatul ei abia bănuit.

Și cine este mai chemat decît poetul, muzicianul, omul autentic de cutură și artă, a prefigura acest drum spre care ne îndreptăm dup㠄școlirea” lumească fără de îndoială cu toții: oare armonia în scurta ei trăire de către fiecare, și chiar dacă numai pentru o clipă, nu este oare o fulgurare de poezie deplină?

Aceste voci necunoscute, aglutinate într-o pilduitoare poziție fermă, nu atît a refuzului marilor compromisuri, cît mai ales a unei neobosite afirmări a unei demnități neîncovoiate de nici o calamitate istorică ori socială, unde orice înfrîngere declarată nu este în sine decît o jubilare a victoriei.

O poziție, spunem de răscruce, pentru că este limpede că în acest demers nu există decît calea izolării sociale absolute, ori calea unei metanoia lăuntrice: în text răspicat: fie calea de paria, fie calea mistuirii în lăuntru, care ar presupune începutul unui drum presimțit deja, a unui altei calități de drum, nu atît de lărgire a sferei de conștiință, cît mai ales a adîncirii solitare în conștiință, cu setea altor revelații decît cele ale Mayei, potrivit vorbei – cu cît mai adînc adevărul, cu atît mai puțini numărul celor care-l pot cuprinde: „m-am retras din viața mea/ ce dintr-un oraș după un cutremur/ nu destul de puternic” (o nouă (!) zi, p. 31). Ce rostire mai limpede întru cele pe care credem a le presimți în evoluția extrem de incitantă și interesantă a Letiției Ilea, o voce poetică de pe acum în ascendență continuă înspre răbdarea darului și harului marii poezii?

Insă, iată o exemplificare care, deși cam forțată, devine pilduitoare în acest sens: să încercăm prin proprie, și sperăm iertată intervenție, a înlocui toate cuvintele ce țin de sfera semantică a scrisului, prin cuvîntul real/realitate, din finalul poemului Ploaie de noapte, p. 33: „recitesc ce am scris nu de mult/ și simt pe chip o mască tristă/ poemele (realitatea este) sunt niște pești lucioși care îmi scapă din măini/ cioburile colorate se recompun în imagini străine/ greu de înțeles/ poate nici aceste rînduri (realități) nu sunt adevărate (!, n.n.)/ ele sunt doar scîndurile unui gard vopsit/ îndărătul căruia jalnicul leopard este ținut în viață cu/ perfuzii/ ca și-și mai arate coții în sărbătorile legale”...Intr-adevăr, vorba lui Hegel, totul este real, însă ce este adevărat – în această lume, am continua noi, în care, vorba lui Schopenhauer „moartea este pentru specie, ceea ce este somnul pentru individ”?