Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Spectacolul polemicii

Trei critici literari aparţinând unor generaţii diferite – Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican – publică un volum colectiv – Vorbind (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004) – cât se poate de incitant prin natura sa polemică. Este vorba de o suită de  dialoguri pe care cei trei le-au purtat în intervalul 24 aprilie 2002 (când este datată prima discuţie) şi 28 februarie 2004 (data ultimei discuţii). În acest interval de nici doi ani, cei trei „vorbitori” s-au întâlnit de şapte ori, la Cluj şi la Târgu Jiu, de fiecare dată porniţi oarecum pe demolare, în orice caz hotărâţi să analizeze fără nici un fel de menajamente starea literaturii române de azi, dar şi din unele perioade mai vechi, a situaţiei politice – mai ales a celei postdecembriste –, condiţia socială, dar mai ales condiţia morală a scriitorului şi a omului politic, a societăţii româneşti în ansamblul ei, într-o tonalitate, cum spuneam, eminamente polemică. De fapt, avertismentul se produce încă de la prima pagină a cărţii, fiind preveniţi că „vor ieşi scântei” din cele ce urmează. Şi, nici nu e de mirare, din moment ce toţi cei trei au faimă de polemişti redutabili, iar la ce grad de vehemenţă se desfăşoară această polemică amicală a lor e suficient a spune că Gheorghe Grigurcu, care numai faimă de critic indulgent, de observator îngăduitor şi placid al fenomenului literar sau politic nu are, se simte, el, în mai multe rânduri, obligat să intervină pentru a-şi mai domoli mai tinerii parteneri de dialog, temperând unele afirmaţii, aplatizând ori nuanţând excesele. Spectacolul acesta al unei polemici dezlănţuite este amplificat şi de faptul că, în cele din urmă, dialogul nu se poartă doar în trei, cititorul constituindu-se ca al patrulea participant, neputând rămâne indiferent; pune şi el întrebări, face completări, sus­ţine ori amendează unele afirmaţii, sporind astfel natura incitantă a acestei desfăşurări de forţe, de sentinţe, de nedumeriri sau interogaţii.

Pornind de la teza că „există o legătură între tot ceea ce este viaţă şi critică literară, iar componentele majore ale vieţii nu ne pot scăpa”, deoarece „…criticul nu poate fi decât un om care acoperă umanitatea cât mai deplin”, interlocutorii cheamă la o severă reexaminare literatura română de dinainte şi de după ’89, felul în care ea a înţeles să se situeze faţă de puterea de atunci şi faţă de cea de azi. Dar nu numai literatura. Presa, în general, atât cea scrisă, cât mai ales televiziunile sunt tratate într-o manieră cât se poate de severă, pentru că  în pagina tipărită sau în emisiunea TV se (sau nu se) abordează probleme de extremă gravitate, precum evenimentele din Decembrie ’89, revelarea vechiului colaboraţionism cu autorităţile vremii, mai ales cu Securitatea, precum şi natura pernicioasă a noului colaboraţionism, fie prin sprijinirea deţinătorilor de acum ai puterii, fie prin propovăduirea unui apolitism profitabil în cele din urmă, care nu ţinteşte altundeva decât la ferirea autorităţilor de criticile binemeritate. Faptul că multe dintre persoanele care deţineau conducerea unor publicaţii din trecut sau se lăfăiau pe micile ecrane se află şi acum pe poziţii similare produce justificate nemulţumiri, subsumate faptului că tranziţia atât de mult trâmbiţată nu prea s-a produs, că nici măcar guvernarea dintre 1996 şi 2000 n-a fost decât o imensă decepţie. Sub acest aspect cei trei nu fac decât să reproducă o stare de spirit a întregii societăţi româneşti: fericirea de a fi scăpat de comunism, cu toate „anexele” sale (Securitate, cenzură etc.) şi nefericirea că lucrurile evoluează atât de încet şi haotic. Sunt şi alte domenii „atacate” cu vădit interes, cum ar fi condiţia scriitorului din provincie, unde se spun adesea lucruri interesante şi se aduc probe furnizate de mari scriitori care au trăit în provincie, dar se simte şi un uşor complex al acesteia. În general, se constată la toţi participanţii la dialog o reală voluptate a tulburării apelor. Nu există teme tabu şi cu atât mai mult nu există idei primite de-a gata. Tot ce mişcă-n ţara asta, atât în literatură, în cultură, cât şi în viaţa social-politică, poate fi contestat sau revizuit. Nu totdeauna cu deplin temei, dar decât doar ape stătute, clocite în propria nemişcare, mai bine ape tulburate precum în Vorbind.

Cei doi demoni – unul al revizuirilor, altul al contestărilor – sunt mereu treji. Sub protecţia lor, beneficiind de „libertatea de a spune totul” şi de un „benefic refuz al botniţei, după ani de dictatură comunistă”, participanţii la dialog supun unui examen extrem de critic aproape întreaga literatură română de ieri, ba chiar şi de alaltăieri, cu atât mai vârtos cea de azi. Cu puţine excepţii, este contestată literatura română interbelică, situată „între extrema dreaptă şi foarte dreaptă”, este făcută una cu pământul literatura produsă sub comunism, fiind propuşi pentru salvare foarte puţini autori – Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, alţi câţiva care au refuzat colaboraţionismul. Se formulează chiar teza (de către Laszlo Alexandru şi amendată de Gheorghe Grigurcu) cum că scriitorii vremii au greşit grav privind înapoi spre Titu Maiorescu sau E. Lovinescu, în loc să se uite peste gard la ce se întâmpla sincron în Cehoslovacia sau Polonia. Practic, dintre scriitorii apăruţi după instaurarea comunismului „scapă” – în grilă etică şi estetică – doar Paul Goma şi, poate, I. D. Sîrbu. Şcolile, grupările literare sau filosofice sunt şi ele repudiate. În special Nae Ionescu şi elevii săi sunt contestaţi cu vehemenţă pentru puternica aplecare spre dreapta, dar nu se bucură de un tratament mult diferit nici avangardismul (prea cosmopolit), ajungându-se cu contestaţia până la echinoxism (căruia i se atribuie „o aromă de La Famiglia mafiotă”), în frunte cu mentorul său, profesorul Mircea Zaciu, pentru „straturile suprapuse ale personalităţii sale”. Se dă iama printre liderii gândirii literare de azi. Reviste – precum România literară, 22, Dilema, Observatorul cultural – sunt puse la zid, dimpreună cu mentorii sau colaboratorii lor – Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Eugen Simion, Gabriela Adameşteanu, H. R. Patapievici, Alex Ştefănescu, dar şi un Adrian Marino, Mircea Iorgulescu şi mulţi alţii. Cel de-al patrulea participant la discuţii pe care l-am amintit – cititorul – are dreptul să se întrebe dacă e chiar atât de grav că Ion Simuţ a ieşit „din mantaua lui Mircea Zaciu” iar faptul de a fi purtat o corespondenţă cu Paul Georgescu este unul incriminatoriu şi în stare să-i schimbe „mantaua” de provenienţă. Critica pe care o practică Ion Simuţ este una personală, aşa că a-l mai pune încă în umbra unui mentor este forţată. La fel se poate întreba cititorul dacă unii scriitori importanţi ai perioadei postbelice – precum D. R. Popescu sau Fănuş Neagu – n-ar avea nici măcar dreptul la o nouă lectură, din moment ce se impută României literare că ar fi făcut aşa ceva. Nu cumva se apelează la excomunicările anilor ’50, schimbându-se doar direcţia de atac?

Tocmai pentru că este o carte programat polemică, Vorbind incită în cel mai înalt grad, şi tocmai de aceea este necesară şi binevenită.