Adrian N. Mihalache
Verva Thaliei
În
cele aproape 450 de pagini ale volumului Verva Thaliei apărut în
anul 2004 la Editura Fundației Culturale Ideea Europeană din
București, Adrian N. Mihalache și-a reunit o consistentă parte din textele
despre teatru publicate în ultimii ani în reviste prestigioase precum
Dilema, Scena, Drama și Teatrul azi. E vorba despre articole cu
caracter teoretic, de cronici la spectacole mai mult sau mai puțin
izbutite, dar care, zice autorul, au fost interesante, indiferent de
valoarea lor (a spectacolelor) căci furnizau materie primă procesului de
reflecție și asupra cărora criticul s-a aplecat deopotrivă cu simț de
observație, remarcabilă cultură dar și cu har stilistic, ca și despre
recenzii la cărți de și despre teatru.
În
Avertisment (eu, deși profesor de franceză, sau poate tocmai din acest
motiv, nu prea înțeleg de ce a optat autorul pentru a numi astfel un banal
Cuvânt înainte), Adrian N. Mihalache face o afirmație cel puțin
discutabilă. În opinia domniei sale, mai mult sau mai puțin spumoasă
cronica săptămânală are de obicei menirea să distreze (s.n. M.M.)
publicul, instruindu-l adică sfătuindu-l ce să vadă la teatru și cum să
judece ceea ce vede. Cronica lunară se adresează celor care au făcut
spectacolul, punându-le în față un mod posibil de evaluare și interpretare
a demersului lor prin filtrul unei subiectivități stăpânite cu știință și
situate la bună distanță față de actul artistic. O critică strict de
îndrumare a spectacolului se realizează mai curând în paginile unui
cotidian, în vreme ce, dimpotrivă, săptămânalele și lunarele, atunci când
se autoproclamă și își justifică titulatura de reviste de cultură, au
menirea de a găzdui în paginile lor analize serioase tocmai pentru că se
adresează unui public instruit, recrutat în egală măsură din rândul
creatorilor de teatru și din cel al spectatorilor cultivați care citind
judecata criticului doresc să intre în posesia unei evaluări bazate pe
criterii în funcție de existența cărora îl judecă și creditează pe mai
departe pe autorul cronicii. Doar astfel se reînnoiește periodic pactul
dintre comentator și cititor. Apoi, mă îndoiesc că în săptămânale serioase
precum România literară, Adevărul literar și artistic, Dilema,
Contemporanul s-a practicat vreodată o critică de divertisment
sau care să se limiteze doar la misiunea de a pronunța verdicte de tipul
da sau nu. Oricum, a formula verdicte, adică judecăți de
valoare, rămâne sarcina fundamentală a criticului autentic, misiune
fundamentată pe argumente, cultură și gust. O astfel de sarcină face parte
din cea ce se cheamă job description, timpului revenindu-i misiunea
de a valida opiniile criticului. Cât despre relația reflexivă dintre
comentator și autorii de spectacole, timpul m-a învățat să fiu
circumspect.
Altminteri, trebuie
spus că Adrian N. Mihalache e un critic pasionat de teatru, iar decizia
lui de a-și aduna cronicile în volum nu mi se pare un act narcisiac.
Totuși, cred că pentru ca o astfel de întreprindere să fie cu adevărat
folositoare, să posede o autentică valoare documentară, e absolut
obligatoriu ca textele să fie însoțite de un minium de coordonate în
măsură să-i ofere cititorului posibilitatea de a afla când, unde și cine a
produs un anume spectacol despre care se dă seama. Ideală ar fi fost
inserarea unei casete (cartuș) care să conțină distribuțiile și data la
care a fost văzută reprezentația. Din păcate, reproduse așa după cum au
fost publicate în periodice, unele cronici (spre exemplu cele de la
Minciună și minte de la Nottara, Steaua fără nume de la
Reșița, Năpasta de la Constanța, Proștii sub clar de lună de
la Theatrum Mindi etc.) nu conțin nici măcar numele instituției în care
a putut fi urmărit respectivul spectacol. Astfel, cititorul e pus în
situația de a face investigații detectiviste ori de a-și da cu presupusul.
E de neiertat că numele unor artiști să fie citate eronat, așa cum se
întâmplă bunăoară în cronica la spectacolul Minciună și minte, unde
rolul jucat de Catrinel Dumitrescu e trecut în sarcina lui Catrinel
Paraschivescu. Altundeva, numele scenografei Nina Brumușilă e transcris
Nina Frumușilă, iar Valentin Uritescu e botezat Urâtescu. Deranjanta e
utilizarea cu obstinație a cuvântului prestație atunci când se
vorbește despre jocul actoricesc. Odinioară, în paginile vechii reviste
Teatrul, la rubrica Cronica cronici teatrale, sub pseudonimul
Myosotis regretatul Victor Parhon a produs un savuros text despre
asocierea abuzivă a acestui termen cu Coperativa Prestarea. Credeam
că lucrurile au fost puse la punct. Se pare că nu. E foarte bine că Adrian
N.Mihalache s-a aplecat și asupra unor spectacole muzicale ori de
teatru-dans. În condițiile amplificării indicilor de teatralitate ai
spectacolului de circ, nu exclud ca foarte curând criticului de teatru să
i se ceară să se ocupe și de astfel de spectacole. Unii au făcut-o deja.
Mai puțin bine e că pe coperta a patra a cărții, autorul s-a hotărât să
insereze un panseu absolut nesemnificativ, o profeție banală, despre
viitorul teatrului semnată de Nicolae Breban și asta probabil doar pentru
a flata orgoliul și așa nemăsurat al prozatorului care, bănuiesc, că nu e
tocmai străin de editura care a publicat volumul. Cât despre admirația lui
Adrian Mihalache pentru Alina Mungiu, ea nu e nici bună, nici rea, ci doar
o chestiune de gust și de perspectivă.
Radu Țuculescu
Ce dracu' se întâmplă cu
trenul ăsta?
Pentru
că așa cum socotește unul dintre personajele piesei Grădina de vară
sau Hai să ne batem, trăim într-o țară copleșitoare, îi era
imposibil lui Radu Țuculescu, prozator și gazetar frenetic, să nu se
apropie și de literatura dramatică, genul cu cea mai mare apetență spre
social, chiar dacă debutul său în dramaturgie se produce relativ târziu,
et pour cause, odată cu volumul Ce dracu' se întâmplă cu trenul
ăsta?, apărut în 2004 la Editura Eikon din Cluj care, în
colaborare cu Teatrul imposibil par să aibă o aplecare aparte
pentru stimularea scrisului pentru și despre scenă. Pentru cine îl
cunoaște pe Radu Țuculescu e evident că felul în care scrie el teatru se
află în perfectă conformitate cu însuși stilul omului-cu umor, fără false
inhibiții, fără pudibonderii, tăios și glumeț, cu un firesc al ieșitului
din țâțâni ce corespunde întru totul lumii scăpate de sub control, dure,
monstruoase, suprarealiste în care ne e dat, dar ne și complacem să trăim.
Iar așa cum omului Radu Țuculescu îi găsești cu greu o etichetă și nu ți-e
tocmai la îndemână să-l așezi într-o paradigmă, tot la fel e de dificil să
spui că piesele sale aparțin unei anume clase categoriale. E dincolo de
orice discuție că Radu Țuculescu e familiarizat și pasionat de literatura
absurdului, tot la fel cum îi este aproape ceea ce unora le place să
numească postmodernism. Scriitorul recurge la o combinație puternic
personalizată, marcată de deschiderea spre grotesc și paradox. Iar dacă
dramaturgia își acordă sieși foarte multă libertate în dorința ca prin
observația intensă și prin parabolă să surprindă cât mai mult și cât mai
multe dintr-un prezent halucinatoriu, într-un remarcabil spirit democratic
el îi lasă ipoteticului regizor o libertate cel puțin egală, ce se observă
din puținătatea textului didascalic, dar și din șăgălnicia cu care e
conceput acesta. Bunăoară, în indicațiile scenice de la începutul piesei
Uscătoria de partid sau Striviți gândacii de bucătărie,
comedie amară ce surprinde cu acuitate amoralitatea vieții românești
postrevoluționare, găsim următoarele rânduri Libertatea regizorului și a
scenografului e totală, ceea ce înseamnă că pe scena ce urmează să
găzduiască prezentarea avatarurilor constituirii unui partid de bloc pot
să se afle o canapea, un frigider și ce mai dorește regizorul.
În pofida
modernității lor evidente, a lexicului bogat, colorat, ardeiat, șocant, în
piesa Grădina de vară sau Hai să ne batem se insinuează
clasicele reguli ale unității de timp, de loc și de acțiune, încă și mai
pronunțate în lucrarea într-un act Ce dracu se întâmplă în trenul
ăsta?, convocate spre a da imaginea lumii pe dos în care suntem
deopotrivă martori și actori. O lume a extraordinarului și a banalului, a
veselului și a tristului, a freneticului și a moleșelii. În piesele sale,
Radu Țuculescu e animat de dorința să ne provoace la reflecția asupra
motivelor ce ne determină să admitem în continuare să trăim într-o lume
á rebours pe care dramaturgul o înfățișează cu un ochi împrumutat de
la Caragiale. |