BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

VITRINA CU CĂRȚI

Mihai VIERU l Lucian SCURTU l Petru M. ARDELEAN

Matthew Sweeney în românește

 

Poeții insulari de expresie nouă au început să ne familiarizeze cu o sensibilitate subminată de imagini vivide ale șocului, ale morții, ale pierderii. Ca și la congenerii săi scoțieni Dunn sau Crawford, vîna brută a declarativului este cu acuratețe punctată de imagini puternice. Printr-un limbaj simplu – foarte bine redat în traducere de Dana Crăciun și Claudia Doroholschi – poesis-ul lui Mathew Sweeney găsește suprametaforizarea. Între rădăcini, (a se citi origini) sentimente și descoperiri ale chimiei inimii și minții, Mathew Sweeney devoalează poetica unei surprize, a unei compatibilități cu sine, a ajustării în peisajul social, la fiecare ruptură contra-punînd un motiv de continuitate a vieții, de recuperare. Atît ideatic, cît și stilistic contrapunctul lui Sweeney poate fi la fel de bine găsit ante-pus aparentei răvășiri încastrate poematic. Starea lui Mathew Sweeney este o boemă a unei acceptări și resemnări alta, cu substrat arhaic, dar nu o implozie mioritică. O nostalgie aproape de cult păgîn a rădăcinilor umane este pro-pensată către lector dinspre versurile irlandezului. În lumina diminuată se sporește efectul de transgresare a universurilor — ceva similar mandalei Glastonburry Sijriah/ Glastonburry Tor — a incursiunii sale în acest quest of identity, cît și a discursului său liric. Textualismul aferent își are o voluptate proprie, nu este un stufăriș pentru umplere — sau imberba rezolvare: cornfield americană, nu trimite cititorul în lanul de porumb, nu este un tufiș lingvistic, ci mai degrabă o punctare șoc, o asigurare a poetului, pentru propria convingere că atenția lectorului este acaparată în întregime. Fiecare plonjon într-o extremă negativă îi asigură pro-iectarea în alta exacerbat optimistă fără a lăsa să se întrevadă despărțirea de prima. Astfel Mathew Sweeney reușește o pendulare continuă care îi asigură dinamica poeziei: Bunica era aliata mea/ Mă ajuta să ies pe fereastră/ și o lăsa deschisă-n urma mea./ N-o deranja nici ce făceam,/ nici cît stăteam./ Aș fi putut să mă culc cu tine/ în patul ei. Dar în loc de asta/ săream pe geam afară/ și mă-ndreptam spre cimitirul/ luminat de-un singur bec/ de la marginea orașului./ Era încuiat, firește/ dar un porc îndoise cîndva două bare/încercînd să intre. Mă furișam/ prin spatele bisericii, / apoi, în beznă, număram/ crucile pînă ce degetele mele/ descifrau numele bunicului/ În timp ce așteptam I-am spus  /totul despre tine,/ și i-am cerut voie să facem/ ce-am făcut deasupră-i./ Apoi apăreai tu tremurînd/ cu toate că era vară, /șoptind într-una că-i o nebunie/ pînă ne lăsam pe patul bunicului. Se face vizibilă o subliminală dorință de recuperare în întreaga scriitură a lui Mathew Seeney sub forma unor viziuni ca într-un scurt metraj. Metaforele sînt strălucite și în doze de stimulator cardiac: Nu putea suporta încă un vis…/nu umed…./nu uscat/ - oamenii săpînd gropi/ pe care le umpleau cu apă, măgari/ trecînd văi care se inundau dintr-odată sau: Telefonul se străduia din răsputeri să-l trezească /să-l gonească din patul uriaș,/ pe lîngă sofaua din colț și două trepte. Avem povestioare poetice frizînd minimalismul: Gol și ud, sunase la recepție/să-ntrebe dacă nu sunase ea, apoi stătuse/la geam uitîndu-se la noul port,/de parcă ar fi zărit-o pe un iaht; există un textualism simplu folositor pentru retorica impactului la suprafața minții.

Am putea să îl considerăm pe Sweeny un tomnatic al silogismelor poetice cu un debușeu de frustrare ignifug în metaforă dar temperat de text în forma unui minimalism serios: …se freca pînă era curat ca bebelușul/ pe care sperase să-l înceapă în acea noapte,/sub baldachinul ca un ca un văl de călugăriță.

Nu numai ca descendență imagistă se ridică la nivelul percepției poetului wit-ul, dar curgerea principală, vena esențială este alimentată de un umor fin, de o ironie colțoasă, de o autopersiflare lipsită de căderea într-o gravă bășcălie extremă: Nu m-a crezut nici cînd I-am spus/că mi se micește capul. Schimbă-ți doctorul, m-am gîndit,/dar ce rost are? Toți sîntem niște ipohondri.. sau Ți-am privit cocheta haină Armani,/ eșarfa Von Etzdorf albastru cu mov,/și m-am întrebat dacă mai știu engleză sau te-am avertizat că ai să pierzi trenul./mi-ai dat un sărut pe obraz și ai plecat.

Recuperarea se face, nepotrivirea distruge, pînă la urmă chiar și întoarcerea în timp implică o falsă frustrare: voința și faptul împlinindu-se într-o rotunjire a actelor finalizate într-o sintagmă minunată: precum în cer așa și pe pămînt — însăși eidos-ul mormîntului de la Glastonburry.

Incursiunea lirică propusă de Mathew Sweeny aparține unei lumi stranii. Ea este un produs al combinațiilor: o dată al imaginației narative de sorginte și tradiție irlandeză și al imagismului revendicator, a doua oară din perspectiva limbajului, care se prezintă clar, seducător și frust deopotrivă și nu în ultimul rînd al cadrelor picturale ale sentimentelor: teamă, dorință, iubiri bizare și cadre geografice alternante cu sugestia directă a extremelor trăite. Combinația de umor și seriozitate este mai specială, de tip: se îngroașă gluma, sau rîdem, glumim da Sweeney bulversează, poate și mai bine: tipul asta are de gînd să fie serios? Chiar și umorul pe nivelul poemelor lui Mathew Sweeny nu atinge rîsu’-plînsu’ dar se limitează rafinat la nivelul colțului buzelor. Există o oarecare percepție dramatică în esență , sigur nu formal, la nivelul cititorului fie el avizat sau nu. La o repetiție a lecturii parcă simțim nevoia unui răspuns din parte-ne. În fine, cititorul poate răspunde pentru că își răspunde sieși, nu numai autorului sau dilemelor acestuia, fiindcă se cere o netezire a lăuntricului dacă există nevoia de răspuns concomitent.

Mihai Vieru

Gheorghe Vidican

 

Nu știu alții cum sunt, cum gândesc și ce gândesc, dar știu că în acest început de secol și mileniu, pragmatic până la nesimțire și nesimțit până la pragmatism, poezia a devenit o „afacere” nerentabilă, un „job” doar pentru inocenți, bufoni și nebuni.Fără a aduce un minim de profit material, poezia a devenit o stare de a fi de care nimeni nu mai are nevoie, de care mai toată lumea se ferește ca dracu de tămâie (cunosc cazul unui tânăr și talentat poet căruia i s-a refuzat mâna iubitei pe motiv că este... poet!?!). Și totuși, paradoxal, astăzi se scrie foarte multă poezie, mai puțin bună sau foarte mult proastă, chiar dacă poezie nu se mai citește aproape deloc. Ne place, nu ne place, dar controversata opinie a lui Ion Simuț conține foarte mult adevăr.

În Oradea noastră nu sunt nici mai mulți dar nici mai puțini poeți decât în alte orașe ale țării, ei dau culoare și  puțin exotism unui peisaj robotizant și anost, care numai spre lecturarea unei cărți de poezie nu te îmbie.

Unul dintre poeții consecvenți ai urbei noastre este Gheorghe Vidican, care ne oferă o nouă carte de poezie, cu un titlu mai mult decât inspirat, „Sărbători vulnerabile”, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2003, și doar la puține luni de la o precedentă carte „Utopia Nisipului”, apărută la aceeași editură. Poemele, scurte și concise (ca în acest Braille: „E o glorie să simți cuvintele ca pe o șoaptă/ în vârful degetelor”) par delicate efemeride (sărbători!) vulnerabile ce nu fac decât a stârni imaginația autorului, dar mai ales a cititorului, căruia, după ce a fost incitat și provocat cu imagerii și fantasme de tot felul, după ce a fost sedus cu delicatețuri erotizante și halucinante, poetul îi întoarce repede și ireverențios spatele, lăsându-l abandonat într-un spațiu nedefinit, într-o lume lipsită de materie și contur, să tragă singur la edecul imaginar al scriiturii și mai apoi la cel al lecturii:” Noroiul devastează imperii imaginare/ seamănă cu o invazie de lăcuste/ însăși ordinea firescului sădește mesteceni/ pe o pânză de păianjen”. (Pânză). O lume pestriță, apropiată de cea a măscăricilor postmoderni, populează și foșgăie cu obrăznicie și dispreț un oraș (Oradea!) al turpitudinilor simulate și disimulate, developată cu lentila uriașă a unei lunete, fără mânie și fără prejudecată, în crochiuri clarobscure, în care doar foșnetul, șoapta și sugestia par a fi suverane: „comedianții/ aplaudă balansul florii de salcâm” sau „nebunia foșgăie ca un insectar între lumi” sau „cerșetorul își aprinde trabucul din lacrima lunii” sau „palma hingherului e un capriciu” etc, etc.

Un segment nu lipsit de importanță al liricii sale îl constituie poezia de dragoste (poetul este un veșnic îndrăgostit și în viața cotidiană), vecină erotismului senzual și mai puțin celui spiritual, autorul fiind un fin și fascinat observator al metamorfozelor amoroase, delurate șoptit în chinezării abia perceptibile, căci el iubește, așa cum stă bine unui poet, mai mult cu simțurile decât cu trupul.Pentru poet Femeia este mai mereu ceva viu și fascinant, este obsesia care o face și nu o face tangibilă, interpusă mirific în miezul dualității eu-lume sau a dualității real-fantast, idealizată în tușe abia schițate. într-o discursivitate de o simplitate asemănătoare haiku-ului japonez, precum în acest frumos poem intitulat Seară: „Ascult cum foșnesc degetele împletite în părul ei/ născocesc liniștea/ furișând între noi seara”.

Orice s-ar spune, Gheorghe Vidican este și va fi un poet al orașului nostru.

Lucian Scurtu

 Ion Davideanu – 66

 

„Am fost sărbătorit („Pro meritis”), 65 de ani!, în 28.01.2003, ferindu-mă de ziua mea, 15 ianuarie, din marele meu respect pentru Mihai Eminescu...” îmi scria, acum un an (la 5 februarie), fostul meu coleg de clasă de la Oradea, Ion Davideanu, alias David Ioan. Mă plec, la rândul meu, în fața gestului său de smerenie, pe care îl admir. Câți din junii ce ostenesc, azi, pe ogorul poeziei ar fi dispuși să-l imite, vădind astfel buna-cuviință și modestia la care-i obligă memoria celui ce a dăruit culturii române o limb㠄ca un fagure de miere”? (Exclud ab initio pe contestatarii de mai an din „Dilema”, iconoclaști de ocazie, puși pe șotii, cărora opera poetului nu le spune, zic ei, absolut nimic — măi să fie! — și pentru care truda lui demiurgică întru „slobozirea” graiului nostru cu asprimi de bolovăniș, din vechime, iarăși nu înseamnă nimic. Dar aștept — și încă mult — de la alții.) N-am nici un dubiu că mărturisirea prietenului meu vine din inimă, nu-i o simplă declarație pro forma, pură convenție. Că ea comunică, pe lângă respect, și o mare iubire. Un sentiment de solidaritate cu precursorii. Cu care se simte afin, de la care se revendică, pe care și-i socotește mentori spirituali și maeștri. Și pe care se crede dator să-i continue. În spirit. Mai cred, apropo de această mărturisire, făcută acum, la vârsta senectuții, — a unei senectuți demne —, că, departe de a ceda ispitei cabotinismului, care l-a încercat uneori, după cum recunoștea cu prilejul unei întâlniri din 1966, autorul ei, al mărturisirii, și-a biruit de fiecare dată pornirie frivole, excentricitățile, extravaganța, care pe toți ne bântuie, de care cu toții păcătuim, în primăvara existenței noastre mai ales. Personalitatea împlinită a insului, precum și reușita, îndeobște recunoscută, a creatorului de poezie, rod deopotrivă al unui urcuș anevoios, dar temerar pe spirala devenirii proprii, atestă fără putință de tăgadă acest lucru. Iar eu le salut ca atare, pe ambele. Vorbeam însă de-o întâlnire din 1966 și am rămas dator cu o explicație. Era prima — aceea de zece ani — a absolvenților promoției 1955-1956 a Școlii Pedagogice de Băieți (fosta Școală Normală Română Unită) din Oradea Mare, în componența căreia se aflase, până la jumătatea anului doi, și un băiat slăbuț și palid, cu privire ageră și care răspunde la numele de Nucu. Nucu Ioanii Techii, fiu de țărani români din Cărăsău, ce va deveni, peste ani, poetul Ion Davideanu. Împreună cu Aurel Stan, din Vărzari-de Sus și Gh.Abrudan, din Ianoșda, Nucu alcătuia o triplet㠗 sau o triadă, dacă vreți —. de literați, literații clasei noastre, ce număra 45 de elevi. Prezența lor însemna pentru noi, colegii, un prilej de perpetuă bucurie spirituală. Căci ei aduceau ecouri din călătoriile lor imaginare prin pagini de cărți. Ei ne agitau inerția, somnolența și ne revigorau cu duhul poeziei. A lor proprie, — fiindcă apucaseră deja să-și încerce condeiul — dar mai cu seamă a altor poeți, de care noi abia dacă auzisem până atunci. Se profilau trei scriitori, trei creatori de frumos. Trei nume pentru literatură. Fortuna i-a surâs doar unuia singur. Iar acela a fost Nucu. Stan s-a pierdut pe drum, după absolvire. Fie pentru că și.-a trădat chemarea, fie pentru că l-au trădat muzele, fie din alte pricini, rămase obscure. Ghiță Abrudan, cel mai înclinat spre boemă dintre toți trei, după ce, la sfârșitul trimestrului întâi din anul doi, fusese exmatriculat în virtutea unui recent ordin ministerial stupid și inuman, având două coringențe, și-a luat lumea-n cap. S-a rătăcit printre pescarii din deltă, de unde a reapărut, la un moment dat, cu traistă doldora de impresii și experiențe trăite, puse pe hârtie și care urmau să intre într-o carte, pe care însă n-a mai scris-o... Nucu, victimă, și el, al aceluiaș infam ordin ministerial care-i pedepsea tocmai pe unii din cei mai dotați adolescenți, a reușit să-și biruie ne-norocul, răzbind printre piedici și obstacole, nu puține, și rămânând în picioare, precum o navă ce se luptă cu valurile, dar nu se scufundă, fluctuat nec mergitur. A urmat alte școli, a luat, ca noi toți, o diplomă, chiar mai multe, și-a făcut, singur, cultura. A profesat o meserie străină de aspirațiile lui cărturărești (literare) și s-a uzat psihic în medii proletarizante. Dar a știut să-și conserve natura superioară, de ins subțire, menit desfătării cu vorbe alese, delectării prin spirit. Și-a reparat trauma sufletească produsă de silnicia care-l lovise în adolescență, și le-a vindecat și pe celelalte, survenite ulterior, luându-și în final, o frumoas㠗 și spectaculoas㠗 revanșă asupra destinului. (Care favorizează pe leneși, pe răi, pe nemernici și pe imbecili.) La cei 66 de ani împliniți, Ion Davideanu privește înapoi fără mânie, doar cu seninătate și puțin melancolic. Vivacitatea, ironia bonomă și hazul său spontan, nutrit din sevele unei spiritualități rurale tipic bihorene — toate acestea sunt ferment pentru o bună-dispoziție molipsitoare și, în același timp, o supapă prin care omul se eliberează de noxele adunate în el de-a lungul anilor; de amărăciune și dezolare. Dar și modalități eficace prin care poetul și intelectualul lucid sfidează răutatea, injustiția, insanitatea morală. Confruntat cu rigorile unei tranziții diabolice care nu se mai sfârșește, se zbate să supraviețuiască, în pofida umilințelor de tot felul. „Dragule, trăiesc greu, mi se destănuie el, într-o altă scrisoare, pe care mi-o trimitea recent. Pensia mea este, acum, de 2.382.000 leușori. Spun asta, pentru că nu este rușinea mea; știe toată lumea a cui este...” Dacă nu reușește decât cu greu să cârpească sărăcia, scriind articole de ziar, a găsit, în schimb, antidotul pentru anxietate (care-l vizitează tot mai des, în ultima vreme), semnându-și colaborările cu tot felul de pseudonime, zicând: „Am mai multe nume, ca să alung moartea”. Iar în altă parte: „Eu am început, cum îmi place să spun, să scriu de parcă am întinerit; forțez nemurirea”. N-am fost, ca să zic așa, „pe fază”, când prietenul meu orădean împlinise vârsta — și cifra — rotundă, de 65 de ani. Dar parcă 66 nu e cel puțin la fel de rotundă? Înțeleg deci să compensez această lipsă dedicându-i articolul de față. Pe care-l voi încheia tot cu o formulă de felicitare, dar, poate mai puțin uzitat㠗 forțez de! și eu originalitatea. Dragă Nucule, îți doresc ca 66 să se răstoarne cu susul în jos — sper că nu risc prea mult spunând astfel și că nu frizez vulgaritatea — și să devină 99. Și tot așa, până la...nemurire.

Petru M. Ardelean