BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

STUDII LIVE

de

Mihai VAKULOVSKI

Inscripție pe cutia de chibrituri din muzeul pendulelor

sau

Carte poștală cu Viorel Mureșan

 

„în fiecare piatră tăceai așa cum în fiecare roman

de jack london e un cîine”.

(a nouăsprezecea carte poștală către Doamna de Ceară)

„aici iarba crește pe zaț de cafea”

(Autoportret sub sfoara cu plumb)

 

Ca și majoritatea celorlalți poeți optizeciști Viorel Mureșan a debutat o carte foarte bună, Scrisori din muzeul pendulelor (Editura Albatros, București, 1982), poate cea mai reușită carte a sa (De același autor: Biblioteca de os, Editura Dacia, 1991; Pietrele nimicului, Editura Dacia 1995; Ramele nordului, Editura Dacia, 1998 și Lumina absentă, Editura Paralela 45, Pitești — Brașov — Cluj Napoca, 2000). Primul lucru care iese în evidență la Viorel Mureșan e că poeziile sale sînt de două feluri: f.scurte și f.lungi. Cele lungi curg în pagină, parcă se scriu singure, iar cele scurte, „de buzunar”, sînt f.concentrate și bine lucrate, încît ne dăm seama că și poemele lungi sînt îndeaproape urmărite de pixul sau Silver-Reedul lui Viorel Mureșan (Galaciu are o Yorica (și acum o „Măr(ie)”), Cărtărescu — o Erica și a avut și un SHARP la care acum lucrează altcineva, Călin Vlasie are o editură, „Paralela 45”, consilierul editorial al căreia e Gheorghe Crăciun, Mușina, deși e și el director de editură(„Aula” ) scrie tot cu pixu', ca și Nicolae Manolescu, care, deși e și directorul României literare, care e plină de computere, iar Peter Handke — cu creionul. Pe Ion Mureșan l-am văzut scriind la computer („Tribuna”), ca și pe Marta Petreu („Apostrof”),Vasile Gârneț la o masă de lemn f. caragialiană (-escă). Pe Viorel Mureșan nu l-am văzut (scriind) niciodată).

Așa cum Gheorghe Iova e regele (mi-a venit în minte „berii”) textistențialismului, iar Daniel Pișcu — autorul de seriale, Viorel Mureșan e „carateca” generației. Nu de la arta cu acest nume (adevăratul „sensei” e Romulus Bucur!, os), și nici de la „os” -ul din titlul celei de-a doua cărți, prin „os” subînțelegîndu-se un salut și o mulțumire în limba acestui sport nobil, aristocrat și fără mișcări în plus, de prisos, ci de la națiunea care a inventat și carate-ul tradițional, dar și haiku-ul, de care Viorel Mureșan e cel mai aproape dintre optzeciști și dintre scriitorii români în general. Viorel Mureșan e parcă făcut să scrie poezie scurtă, dintr-o răsuflare (sau două). Chiar și textele sale lungi și f.lungi sînt construite din poeme mici sau împărțite în Pretext-e, Epiloage și nenumărate părți, cum e Elegie (scrisoare, mai lungă, a Doamnei de Ceară către poet) din Biblioteca de os. De fapt, poemele lungi ale lui Viorel Mureșan sînt un fel de cicluri poetice. De aici și acea așezare în trepte, și numeroasele goluri din interiorul lor, de parcă au fost scrise la computerul lui Romulus Bucur. De exemplu, poemul „, micuț pentru Mușina — Cărtărescu — Stoiciu — Iaru, însă lung pentru Viorel Mureșan, e format din trei poeme scurte: „Am urmărit curgerea orelor/ de pe pod/ rîsul tău curbat peste bărci de hîrtie/ fuga” — „Doar fuga acelui ado­les­cent cu lunetă/ egoist./ Să privească singur/ expediția/ electronilor pe zăpad㔠și „Un copil în pieptul meu își scapă jucăria pe fereastră”., care prinde perfect neliniștea, neliniștea numită sufletească. De obicei VM e un poet de atmosferă, în textele sale el se joacă cu cele nu știu cîte simțuri: „Ochiul tău mușcă din mine/ cineva aruncă prin geam castane amare/ vocea mea un cîine care aleargă timpul dansau/ și chițcăiau grase ca șobolanii/ pe podelele roșii/ eu sărutam mumia/ cu inima/ la turma de tropi în care lupul/ intrase/ mîncase/ iar acum se retrăgea încet spre pădure/ împreună cu soarele iernatic să guste/ odihna activă a morților”.

Cu toată concizia lor, poemele lui Viorel Mureșan formează o anume viteză („fotografii mișcate”), succesiunea imediată a imaginilor creînd o mișcare continuă, un ritm foarte viu, asemănător cu cel din poeziile lui Alexandru Mușina, dansatorul de samba al generației optzeci. Această ritmicitate la Viorel mureșan se datorează cunoașterii de schimbare sau alăturare a registrelor din categorii temporale, vizuale sau spațiale diferite care ajută la crearea unei imagini și imaginații intens colorate, ca-n poemele lui Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Traian T.Coșovei, doar că am mai spus- la Viorel Mureșan aceasta are loc pe un teritoriu f. restrîns, e ca și cum ai fi Gică Hagi al poeziei și ți-ai permite să-ți driblezi adversarul și într-o cabină telefonică, aici accentuînd pe măiestria acțiunii, nu pe cuvîntul „adversar”. Și un singur poem poate să exemplifice cele spuse mai sus, să zicem penultimul text al părții a doua din Scrisori din muzeul pendulelor, Tocmai acum cînd e seară: „Ora aceasta te îngrijorează ca o călătorie în munți/ noaptea se rupe pe pod/ fluxul exploziei/ întinde/ un ecran pentru jocuri, un copil măsoară distanța/ ridică un zmeu și privirea/ urmărește destinul desenat pe panou”. Ora aceasta, o componentă temporală, e asemuită cu o acțiune, „o călătorie în munți”, pentru a intensifica starea de îngrijorare numită direct, evidențiată și de rîndul următor, „noaptea se rupe de pod”,  o imagine care accentuează întunericul, liniuța care-i urmează,” - „avînd un scop pașnic, liniștitor, prin ea dorindu-se să se înțeleagă că acest „întuneric” de mai sus nu e sfîrșitul, ci doar sfîrșitul unei ziel, a unei săptămîni, pentru personajele de mai sus nu e sfîrșitul, ci doar sfîrșitul unei zile, a unei săptămîni, pentru personajele de mai sus a unei zile (săptămîni) de muncă, nu însă și pentru  cel dintr-a doua parte a poemului, copilul cu zmeul, care apare/ se trage din (datorită) cuvîntul(-ui) „jocuri”, printr-o asociere logică utilizată și de Gheorghe Crăciun în prozele sale din ultima vreme, „ecranul” fiind rezultatul unui fenomen natural, tunetul și fulgerul ce-o/ îl îngrijorează pe personajul din prima parte într-o călătorie în munți, care servește ca element de comparație, tot poemul avînd menirea să creeze o stare pentru momentul de față, „ora aceasta”, iar zmeul de sus, „ridicat”, oricum amintește de locul facerii lui („desenat pe panou”), cu care se ține legătura printr-o intertextualitate internă, „distanța” și „destinul” amintind de cele două capete (ale zmeului, ale vieții, ale poemului) și trimițînd, pentru o elucidare (clarificare) și mai edificatoare la titlu(ri): Sîmbăt㠗 Tocmai acum cînd e sear㠗 Scrisori din muzeul pendulelor, toate cu miros de foaie îngălbenită, nu chiar jucăușe ca-n următorul — ultimul poem al ciclului — ,Despre singurătate sau construcția unui ceas pe o insulă, nu întîmplător (fragment din „Duminică”), ludicul bătrînului care se joac㠄cu ferestrele” fiind sadic și crud, fiindc㠄apoi gata”, zice Viorel Mureșan și fețele se acoperă  „cu praf de cretă”, ciclul terminîndu-se natural, dar macabru (sau invers).

Oricît de reale ar fi imaginile din poezia realului lui Viorel Mureșan, autorul le lasă o voaletă peste față ca cele de pe fețele femeilor musulmanilor, încît cititorul poate doar să bănuiască punctul real de pornire, avînd în față (doar) rezultatul. Viorel Mureșan e „ca doctorul care sărută inima iubitei pe un perete de sticl㔠(Mersul trenurilor), „inima iubitei” fiind realitatea, iar „peretele de sticl㔠— poemele acestui doctor din muzeul pendulelor, Viorel Mureșan.