Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Despre singurătate la vreme de iarnă

Intru în grabă pe coridoarele castelului şi privirea îmi alunecă peste stucaturile cunoscute, peste tabloul cel mare de deasupra scărilor largi din lemn care scîrţîie la fiecare pas, şi văd deodată că tabloul ăsta are în el o cuminţenie, un fel de modernitate obosită care-mi aduce aminte de un altul asemenea, puţin fauvist, puţin expresionist, cu cîteva figuri pătrătoase şi previzibile, un profil amintind vag de Nolde, o încordare primitivă a cefei şi o vizualizare profundă a zbîrciturilor ca la Otto Dix, în autoportretul pe care l-am văzut aici la Stuttgart, toate amestecate cu un ceva anume care-mi amintea de tabloul intitulat «Cosaşi odihnindu-se», reprodus în manualul de literatură din clasa a şasea, după stema ţării şi poza tovarăşului Ceauşescu.

Nu e nimeni pe coridor, pe peretele din stînga mea, un mic abţibild cu inscripţia desire. E un pustiu mut prin preajmă, calm ca zilele din copilărie, cînd priveam buimac locomotivele din depoul de la Radna şi decorul în care eram eu atunci: dealurile, Mureşul, parcul cu stejari ai mănăstirii franciscane Maria-Radna le-am pierdut, nu le mai percep decît sub forma de abur înceţoşat al unor reverii scurte, luminiţe neclare, iluminări anapoda pe coridorul castelului, la nici două zile de la noaptea de Revelion cînd au curs, cu bucurie şi entuziasm popular, rîuri de şampanie pe sub Poarta Brandenburgică, la Berlin, şi pe Corso, la New York, şi poate că la Radna, poate că şi acolo a curs şampanie în cinstea noului an, “în mod sigur a curs”, mormăi şi mi se arată o clipită profilul gleznei delicate a prietenei mele din liceu, îmi pare că pluteşte indecis prin pustietatea odăilor castelului, a cotloanelor, a scrumierei cu picior răspîndind prin preajmă parfumul stins al tabacului, al liftului mut, înţepenit undeva sub parter. Întîrzii indecis, înhămat la rucsacul cu alimente pe care le-am cumpărat la Lidl şi mă cuprinde un îndepărtat fior horror la gîndul caselor părăsite ca asta de faţă, acum în prag de an, sau nu, nu e aşa, sînt buimăcit de tăcere, de fiorul respectiv şi-mi pare că nu mai percep foarte exact trecerea timpului: e a doua zi a noului an, şampania şi bucuria sînt de-acum istorie. Uite, nu mai tîrziu de azi dimineaţă am citit pe internet cum că „Proprietarii casei din Londra a celebrului compozitor George Friderich Händel plănuiesc o şedinţă de exorcizare, după ce două persoane au afirmat că au văzut o stafie bîntuind prin casă.” „Măi, măi, să fie chiar aşa”, zic, şi fiorul vag revine în liniştea coridorului vegheat de tabloul martor al unei modernităţi cuminţi. „Singurătatea caselor ăstora mari cheamă stafiile”, îmi murmur în barbă şi-mi salt rucsacul cu alimente în spate şi parcă nu-mi vine să intru în studiou, singurătatea te împinge la lucruri dintre cele mai ciudate: prin oraş văd mulţi oameni vorbind singuri, prin staţiile de U-bahn şi de S-bahn, ca odinioară baba Ersilia, vecina noastră de pe strada Economilor din Radna, ea vorbea aşa de una singură, şi fostul ei stăpîn, domnul inginer Şişu, nu o putea suferi pe baba Ersilia, chit că erau ei amîndoi de aceeaşi vîrstă, adică aveau peste 75 de ani, dacă nu mai mult încă. Domnul inginer nu era cinstit în sentimentele lui, că baba Ersilia fusese slujnică în casa lor; cînd a venit regimul democrat-popular i-a luat domnului inginer Şişu toată averea, adică moşia, dealurile cu vii şi crama de la şosea şi l-a obligat să-i dea casa cea mică, aceea de peste drum de biserică ortodoxă, în folosinţă babei Ersilia drept recompensă sau poate că drept pensie, aşa cumva, că pe atunci lucrurile nu era prea clare în legătură cu ceea ce azi numim protecţie socială.

„Şi cu toate astea, ceva o fi cu fantomele care bîntuie prin case”, îmi spun, după ce isprăvesc de citit alt anunţ de pe acelaşi site care îmi spune că „Societatea The Handel House Trust se va folosi în acest scop de serviciile unui preot romano-catolic, ce va efectua exorcizarea chiar în dormitorul în care a murit, în 1759, marele compozitor”. „Măi, măi, să fie chiar aşa”, zic, şi fiorul horror revine în liniştea coridorului, şi-mi aduc aminte cum ne spunea nouă Păciură-bacsi, crîsnicul bisericii, cum s-a întors baba Ersilia după moarte, seara, la căsuţa pe care i-a dat-o spre folosinţă regimul democrat-popular. Moş Păciură ne-a povestit cum domnul inginer, care a mai trăit cîţiva ani buni după ce baba pierise, auzea seara cum bodogănea stafia babei prin tîrnaţul căsuţei situată nu departe de aceea a fostului ei stăpîn şi cum acesta, chiar dacă susţinea că asemenea lucruri sînt poveşti pentru prunci necopţi, n-a mai rezistat şi si-a luat bastonul şi a pornit într-o seară, şontîc-şontîc, spre casa bîntuită şi s-a postat chiar în faţa tîrnaţului şi a murmurat :

— Ersilio, tu eşti? Aşa a bîiguit domnul inginer Şişu şi se pare că i-ar fi spus că de-acu gata, aceea nu mai era casa ei chiar dacă o primise ea de la regimul popular. „Hai, du-te de unde-ai venit”, i-a spus domnul inginer şi baba l-a ascultat că n-a mai dat pe acolo, s-a liniştit după cele ce le-a auzit ea de la bătrînul ei duşman.

— Ceva o fi cu casele astea bîntuite, zic eu ţintuit de uşoară spaimă, îmi salt rucsacul în spate şi nu mă încumet să plec, nu mă pot despărţi de liniştea apăsătoare a coridorului, de tăcerea în care aştept parcă să aud bodogănituri, trosnete, scîrţîitul scării. „O fi ceva, dacă şi aici se întîmplă asemenea lucruri, în plină civilizaţie”, murmur şi intru în cele din urmă în studiou, nu e nimeni, pustiu, camera cea mare e curată şi învăluită în penumbră, afară, dincolo de geamuri şi de stucaturi se agită mesteacănul uriaş din curtea casei vecine; dinspre pădurile din spatele castelului se năpusteste peste cercevele geamurilor, prin gangurile vechi, un vînt năprasnic, cu stropi mărunţi şi rare fulguiri de lapoviţă. „Să nu scoţi cîinele din casă”, zice o veche expresie românească despre asemenea dezlănţuiri vrăjmăşeşti ale vremii. Mă proptesc cu ochii în priveliştea de dincolo de sticla geamului, adaug fără sens un fel de completare germană: “nici măcar să-l scoţi la o plimbare cît de mică pe aleile astea asfaltate din pădure, nici măcar asta nu poţi”, bîigui, în timp ce lapăd, cu un uşor oftat, povara rucsacului pe canapeaua extensibilă din dreptul uşii. Privesc atent în jurul meu, „nu e nimeni”, repet şi pe urmă pricep amuzat absurdul constatării: „în fond, chiar aşa, cine ai vrea tu să fie aici?” Pe chip îmi alunecă un zîmbet aiuritor, „mai ai puţin şi o să ajungi ca bătrînii care vorbesc singuri”, îmi spun amuzat. Desfac proviziile din rucsac, le aşez care în frigider, care altfel şi altundeva, adică pe rafturile unui mic dulap de bucătărie. Mă mai învîrt de cîteva ori prin pustietatea odăii, mai mult aşa ca să am ce face, pe urmă mă prăbuşesc pe scaunul ergonomic, stau aşa prostit de linişte, de pustiul zilelor începutului de an: „ehe, au curs rîuri de şampanie şi au explodat minunate artificii pe sub Poarta din Berlin, pe la New York şi poate că şi la Radna, precis că şi acolo au băut şampanie şi au avut beţe cu tuburi colorate din carton şi le-au dat foc, le-au încălzit la lumina brichetei pînă au pornit să sîsîie, să pocnescă, să azvîrle în bezna nopţii mii de steluţe, precis şi ei au făcut treburi de-astea”. Pornesc calculatorul, apăs pe conturul unui receptor din acela pentru telefon din care pornesc raze care se tot lungesc, şi-mi semnalează că mă conectez la internet: „Nu am fost siguri dacă prezenţa unei fantome va putea atrage sau, dimpotrivă, goni eventualii clienţi” a declarat Martin Egglestone, unul dintre cei care strîng fonduri pentru societatea care doreşte să transforme casa lui Handel în muzeu, începînd cu luna noiembrie. „Dar avînd în vedere cîte obiecte preţioase se află în casă am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să scăpăm de această stafie.”

„Bravo”, zic, „înţeleaptă hotărîre, aşa şi trebuie, nu poţi trăi cu asemenea pacoste pe cap, asta e clar”, murmur înfricoşat şi pe cînd stau aşa, deodată mi se arată Ucunuţu, scutură din cap dezamăgit, nu se aşteptase el ca tocmai eu, copil cu şcoală, să cred în asemenea prostii băbeşti. „Ei, tu eşti”, zic, şi el dă din cap şi mă scrutează cu o privire tare ironică.

— Nu înţeleg de ce crezi tu în poveştile astea cu fantome, nu e nimic niciunde, dacă vrei, şi dacă n-ai altceva mai bun de făcut, vino şi stai noaptea unde vrei tu, la o criptă, la o ruină oricare şi o să vezi că nu e nimic, poţi sta toată noaptea, cîte nopţi vrei, şi tot nu se va întîmpla nimic, prostii… Dau din mînă:

— Taci puţin, zic, ascultă, zic, şi liniştea se lasă din nou groasă ca o pătură din aceea albastră pe care o aveam noi în armată, cu număr de inventar în colţ ca să nu fie sustrasă de unii sau de alţii, mai ales de la ageamii era ea luată, de la recruţii cei tîmpiţi, băieţeii care se plimbau în primele zile anapoda peste tot, prin baie şi prin coridoarele comandamentului trupelor de grăniceri de parcă ar fi fost ei prin tabără, nu în armată.

— Prostii, zice Ucu iritat de vorbele mele, tu ştii prea bine că n-am făcut armată, ce-mi tot vii cu poveştile astea. Ridic mîna în liniştea camerei:

— Ascultă, zic, nu ţi se pare că se aude ceva pe coridor?

— Vîntul, puiule, vîntu’, tu nu vezi ce vreme e afară, să nu scoţi cîinele din casă.

— Asta aşa e, încuviinţez şi adaug degrabă completarea nemţească pe care eu am scornit-o, privesc spre profilul de abur şi de ceaţă al lui Ucu şi spun vorbele scornite de mine: “nici măcar să-l scoţi la o plimbare cît de mică pe aleile astea asfaltate din pădure, nici măcar asta nu poţi”. Mă priveşte uluit, îşi aprinde o ţigară:

— Eşti singur, de-asta îţi vin tot felul de idei, văd că e pustiu aici mai a dracu’ ca la noi acasă, pe Memorandului 14, acolo cel puţin chiar că nu e nimeni, îmi spune şi mă priveşte cu maliţia aceea a lui, pe care o avea el atunci cînd se pregătea să-ţi spună una care să te ardă la ficaţi: „ştiu cum te plimbi pe străzi singur-cuc, mergi la Stadtbücherei, toată toamna ai mers pe acolo şi nu ai avut cu cine schimba şi tu o vorbă, nu e de mirare…” Dau din mînă:

— Lasă asta, nu intră în discuţie, ascultă mai bine ce am găsit eu aici, cum spune domnul constantin goagea în 23. 12.1998 la: „Fantomele pe care le cunoaştem au ceva comun cu ceaţa, cu fumul sau cu aburul. Ele sînt locuite de ceaţă; interiorul este unul de ceaţă. O fantomă este spectrul cuiva dintr-o altă dimensiune, ca o imagine delicată a acestei persoane care se găseşte pe alte coordonate de existenţă. Spectralitatea unei fantome se manifestă în sfidarea ei asupra gravitaţiei”.

— Nu mă pricep la prostiile astea ale tale, eu zic să fim serioşi, toată problema ta e că eşti singur şi de-asta îţi vin idei de-astea cu ceaţa, cu fumul sau cu aburul.

— Nu e aşa, zic, nu e chiar aşa, ascultă ce spune domnul constantin goagea: „Pentru a vorbi despre subtilitatea unei asemenea forme de existenţă este nevoie să te raportezi la o materie la fel de rarefiată aşa cum este cea a ceţei sau a aburilor, a fumului. Ca să înţelegi aceste forme subtile de materie trebuie să le relevi natura fizică rarefiată şi duală: fum, ceaţă, aburi sînt la limita materialităţii, pentru că au o greutate neglijabilă în raport cu celelalte elemente ale lumii materiale, au dimensiuni imprecise aflate într-un continuu dinamic, forme cu un grad mult prea mare de complexitate pentru a putea fi descrise prin geometrii euclidiene.“

Ucu mă ascultă trist, enervat, răutăcios, cu faţa căzută.

— Prostii, prostii, nu e nimic, nimic, poţi să aştepţi cît vrei, oriunde vrei tu, în oricare casă părăsită, între cele mai a dracu’ ruine, în cele mai bătrîne cimitire şi o să vezi că nu e nimic, numai viaţa e peste tot, primăvara sînt păsări prin pomi iar iarna e ca acu, ce altceva ai vrea să fie, îţi aduci aminte cînd mai beam noi şi făceam chef cu Duma, şi cu domnu’ Dolofan, mecanicul auto, moşul, îl ştii, şi cu Demeter, colonelul de la Miliţia judeţeană Timiş, şi venea la noi popa Aurel, grasu’, pe care l-am poreclit Hegel, popa Hegel, că tot făcea el pe filosofu’, îţi aduci aminte că şi atunci le tot spuneam eu că nu mai e nimic, trăieşti cît trăieşti, bei, mănînci la chefuri, mergi cu femeile la amor şi pe urmă gata, mori şi vin alţii şi trăiesc şi ei cît trăiesc şi tot aşa, îţi aduci aminte cum ne îmbătam şi-i cîntam lui Mama Leone, vecina de la gară, mama beţivanului ăluia de Giorgione, adică George, ţi-l aduci aminte, era şchiop şi la cincizeci de ani arăta mai bătrîn ca Mama Leone, şi cîntam noi acolo cîntarea aceea cu la mulţi ani cu zile senine şi fericite să vă dea viaţa tot ce doriţi, şi popa Hegel protesta, zicea că trebuie să spunem să vă dea Domnul tot ce doriţi şi atunci l-am încolţit pe popă şi i-am spus că eu de la viaţă aştept ce ar fi de aşteptat, că doar asta e, altceva nu-i, şi atîta m-am ţinut de capul lui şi l-am îmbătat pe popă că spre dimineaţa era cui, abia bolborosea popa printre pahare şi castraveţi muraţi, mi-a mărturisit cu ochii înceţoşaţi de atîta bere cîtă a turnat în el, mi-a spus:

— Nu ştiu, Fănele, dacă o mai fi ceva pe lumea ailaltă, aşa mi-a spus popa Hegel şi eu l-am bătut pe umăr şi i-am spus:

— Bea, popo, că aici e şi iadu’ şi raiu’.

Linişte grozavă pe coridoare. Mă ridic de pe scaunul ergonomic, închid computerul, apăs pe Sleep, mă proţăpesc la geam, afară se înteţeşte ninsoarea, viscolul, se lasă întunericul prin cameră, îmi fac o cafea, aprind o ţigară. Se poate să aibă dreptate Ucunuţu, poate n-o fi nimic, numai astea, imaginile astea, dar şi ele, e drept că se duc şi ele. Acum le văd într-adevăr, iată, în curtea casei din Memorandului, după ce s-a prăpădit Ucunuţ şi tuşichii, s-a adunat un morman consistent de vechituri evacuate de prin camere. Am vîndut mobilele, am vîndut fotoliile în care Ucu rezolva integrame şi citea Magazinul. Zidarii repară pereţii bolnavi de  igrasie, vecinul Macek caută prin colţurile camerei, prin grămezile inevitabile de gunoi, găseşte într-un plic roşu pentru hîrtie fotografică AGFA poze alb-negru cu perechi în pielea goală în poziţii dintre cele mai revoluţionare. „Ia te uită, hi, hi, hi, ce de fotografii avea unchiul dumneavoastră, dom’ profesor”, zice, în timp ce eu taman duceam în pivniţa-atelier sculele foto ale Ucunuţului: aparatul rusesc de mărit, tăviţele ruseşti, cleştii pentru apucat hîrtia umedă, becul roşu. Se adună să vadă pozele neruşinat şi zidarul Vasile, şi zidarul Ion-cu-mustaţă, şi zidarul Ioji din cartierul Freidorf, chicotesc cu toţii bărbăteşte şi se holbează necuviincios la trupul alb al unei domnişoare tare cu bun simţ care stă cu picioarele larg desfăcute şi îşi prezintă cu smerenie pubisul, răsturnată pe o cergă din Banat. Îi privesc şi mă prefac surprins, „ia te uită ce plăceri avea unchiu”, murmur şi pe dată mi se arată duminica la vremea prînzului, după moartea lui tuşichi, cum venea Ucu la noi, întotdeauna duminica, la vremea prînzului, să luăm masa împreună şi se prezenta în felul următor pe cînd dădea colţul de pe strada Aron Pumnul la noi pe Cozia: un palton foarte serios avea, o pălărie şi ea serioasă şi, desigur, neagră la coloare ca şi paltonul, foarte manierat mi se adresa de parcă nu ne-am fi ştiut de două decenii, de parcă prin moartea lui tuşichi ceva exterior şi oarecum straniu ar fi intervenit în relaţiile noastre, un fel de stinghereală ruşinată, ca şi cum te-ar fi prins careva făcînd un lucru faţă de care te-ai angajat prin mii de declaraţii, cum ar fi să fie asta cu fumatul, că te-ai lăsat definitiv, adică, şi deodată aprinzi o ţigară şi nimeni nu îndrăzneşte să-ţi amintească toată demagogia rispită degeaba. Stăteam la mine în camera din faţă şi ascultam muzică de pe discuri Electrecord cu Cristian Vasile din Bucureştiul de odinioară. Distinsul cîntăreţ melancoliza în următoarele versuri:

Unde stai, pe ce străduţă?

Spune-mi, unde te-ai mutat?

Poate-n noua ta căsuţă

Va mai fi vreo cămăruţă

Pentru mine de-nchiriat.

Sunetul era uşurel hîrşîit din cauza acului de la picup şi al discului. Noi fumam ţigarete L&M şi beam diferite tării, Ucunuţu povestea cum e treaba cu singurătatea lui după moartea lui tuşichi care a fost să fie în urmă cu o lună, două, înainte de Anul Nou al ultimului an cu prefixul 19.

Văzută dintr-o parte, dimineaţa sau seara, pe sub holul cu lampadare, statuia de sub bolta castelului chiar pare aşa ceva, adică o statuie părăsită în frigul iernii; ba mai mult chiar, de la distanţă pare un om, cineva care încearcă să facă ceva, să-şi lege şireturile la pantofi. Numai că, dacă te apropii, cum aseară s-a apropiat protagonistul nostru, domnul Ucunuţ, să vezi cum e, aşadar dacă treci pe sub bolţile cu chiorchini din ghips şi alte daraveri acoperite de praf îngheţat, steme ducale cu figuri bărboase de soldaţi, pe lîngă nişte butoaie de bere plasate nepotrivit dedesubtul scărilor, aşadar dacă treci pe acolo asemenea lui, ajungi în faţa a ceea ce ai socotit că ar putea fi o statuie aruncată din neglijenţă, din nepăsare, din nepricepere, sub arcade, te apropii şi ce vezi, păcatele noastre, că statuia nu e statuie, nu mai e aşa ceva, a fost cîndva, acum e aproape o bucata de piatră, un glob mare din piatră (ăsta a rămas aproape intact) pe care stă ceva de nerecunoscut, mutilat, fără chip, cu un ciot al mîinilor, unul întins înspre în afară, altul aplecat spre glob, doar parte din trunchiul statuii a mai rămas, din faldurile unei togi, a ceva greu de identificat, te uiţi asemenea lui Ucunuţ, din spatele lui te uiţi, din imediata lui apropiere şi-ţi spui:

— Oare cine, haia mamii lor, să fii distrus în asemenea hal statuia asta; aşa îţi spui, nu departe de cele cîteva butoaie cu bere, pe sub pavajul cu piatră, pe sub ciorchini, halebarde, figuri de soldaţi morocănoşi, prăfuiţi, şi îţi pare că deodată iarna a trecut, e seară de duminică, după o zi în care castelul şi împrejurimile au fost asaltate de mulţime de turişti, parkingurile din liziera pădurii au fost pline, restaurantul cu grădina de vară a funcţionat la capacitate maximă, pe scările cele baroce perechi de tineri stau la soare.

Acum, chiar acum, aici, pe sub bolţile castelului e seară, nu mai e aproape nimeni; pe colina din faţă, pe pajişte sau pe băncile de piatră, doar cîţiva întîrziaţi, şi e seară şi privim „statua”, şi lîngă Schloss e un stejar enorm.

— Datează probabil din vremea cînd s-a construit castelul, îţi spune herr Uku şi tu priveşti la – vorba lui – “grupul statuar mutilat”. Se poate, adaugă herr, ca statuia să fii fost distrusă de bombardamentele din vremea războiului al doilea.

— Ce-o fi, ce-o păţi, nu mă paşte prea tare grija !

— E dreptul dumneavoastră, zice U.

— Care haia mamii ei a fost să fie istoria acestei mutilări?

— Domnul meu, misterele Castelului Solitude sînt multe şi în tot cazul nu vom putea noi să le dăm de capăt.

— Asta chiar că aşa e. Spre exemplu, dumneata multă vreme ai fost convins că jos în vale e Stuttgart-ul pînă ţi-a spus cineva, nu mai ştiu cine anume, că nu-i aşa, şi că, de fapt, ceea ce se vede în depărtare, în fiecare seară şi în fiecare noapte, este Ludwisburg.

— Un orăşel, haia mamii ei de treabă, mai mărunţel !

— E frumos şi nu e chiar mic, domnilor. Mergi acolo cu S-Bahn-ul, mergi mai multe staţii, ieşi din Stuttgart, treci printre mari platforme industriale; în S-Bahn urcă muncitori, lume de toate felurile, şi pentru o clipă ai impresia că eşti în motorul de la Radna-Arad care duce şi el muncitorii la fabrici, la combinatul Tudor Vladimirescu, la uzina de vagoane.

— Acolo unde ai lucrat mătăluţă pe cînd nu erai protagonistul paginilor de faţă, cîtă vreme ai fost în vacanţă în clasa a XI-a de liceu. Ai lucrat la ceva înfiorător de greu cu Iani Abfalter, cu alţi colegi de clasă, descărcaţi vagoane cu dulapi din lemn pentru fabrică. Grea muncă, istovitoare, eraţi terminaţi, hutu-i, seara, la ora 23, cînd se termina schimbul doi, sau la ora 16 cînd îl isprăveaţi pe cel de peste zi. Abia vă trăgeaţi picioarele în sala de duşuri. Aşa a fost pe atunci, în acele vremuri istorice, ai lucrat, haia mamii ei de treabă, 3 săptămîni cît să strîngi bani ca să mergeţi la mare şi să staţi la Mamaia Sat.

— Dacă-mi daţi voie, era un complex de restaurante cu specific regional, fiecare judeţ avea acolo un birt al lui, cam aşa cum sînt prin Stuttgart, birturi italieneşti, chinezeşti, vietnameze, mexicane, croate.

— Genau, vorba neamţului. Aşa era la Mamaia Sat, voi vă ţineaţi pe lîngă restaurantul arădean, îi zicea Căsuţa Arădeană. Un prieten de-al vostru era acolo chelner, avea o cameră a lui vraişte, foarte dezordonată, acolo făceaţi voi chefuri, de dormit aveaţi o căsuţă pentru personalul auxiliar al restaurantului; desigur că aţi plătit ceva şefului de unitate: aţi plătit ceva că nu eraţi acolo pe daiboji.

— Mai făceam mici servicii, bunăoară cumpăram de la autoservire coniac şi alte băuturi pentru bar.

— Eraţi daţi dracu’, tinereţea se descurcă peste tot, nu-i ca amorţeala de la cincizeci de ani. Prietenul chelner vă spunea ce băuturi să luaţi şi acelea erau apoi vîndute pe şest: era simplu; parcă ştia cineva că în loc să vindeţi băutură din pivniţa unităţii o vindeaţi pe a voastră, şi încasaţi diferenţa, şi cu banii cîştigaţi mai trăgeaţi cîte un chef în camera prietenului vostru cu diferite curve tinere şi frumoase, doritoare să stea şi ele cît mai mult pe litoral şi care se pretau, tocmai de aceea, la distracţii dintre cele mai avangardiste: poştă, adică sex în grup, făceaţi voi acolo pe musică Phoenix şi Janis Joaplin şi cine se mai nimerea, spre exemplu Boby Solo.

— Fapte de demult, istorie, spune Ucu în timp ce priveşte statuia dezmembrată.

(fragment de roman)