Visul lui Elpenor
P r
e z e n t a r e
Dacă
n-ar fi fost anacronismul imposibil de înlăturat, aş fi propus cititorului
scrierea de faţă drept traducere imaginară din Jorge Luis Borges.
Poate o „paralipomenă” – ceea ce a rămas pe dinafară – din volumul
său întitulat „Ficciones”. Din păcate însă motivul, de loc lipsit de
importanţă în scrierea mea, al revoluţiei noastre din decembrie ´89
a situat un astfel de patronaj înafara limitelor posibilului. Veneratul
meu autor murise în 1986. Libertatea de creaţie şi ficţionalul îşi au şi
ele limitele lor „naturale”. Şi totuşi, scrierea este atât de contaminată
de lecturile mele din autorul amintit încât mă simt de-a dreptul constrâns
– de marele respect ce-l am faţă de actul scrierii – de a reaminti câteva
gânduri, în marea lor majoritate preluate de la alţii, despre acest gen de
scriere, traducerea imaginară.
Se
spune că spiritul operei model ar prezida la creaţia noii opere asemeni
unui geniu al locului, ceea ce caracterizează traducerea imaginară fiind
nu atât sugestia unei alte paternităţi artistice, sau dependenţa de o
anumită personalitate, cât mai degrabă impresia unui puternic sentiment al
culturii. „Livrescul nu este mai prejos decât firescul, spun apărătorii
acestui gen literar, pentru că imitaţia culturii are aceeaşi valoare ca şi
imitaţia naturii. Nu modelul imitat ci cantitatea de artificiu, de
elaborare, încorporat în actul mimetic determină valoarea unei opere.
Epigonismul e un perpetuu, inevitabil narcisism al culturii”. Mai spun
unii că opera absolut originlă şi-ar exclude nu numai predecesorii dar şi
urmaşii; ar fi inimitabilă. Şi-o ultimă frază ca o auto-ameninţare şi în
acelaşi timp avertizare a cititorului: „Epigonii fără har falsifică
imaginea noastră despre viaţa ulterioară a marilor opere.” (Aşa va să
zică? Bine! ) Scrierea de faţă nu este o traducere imaginară; şi
doar în parte ficţiune.
Viena, la 25 mai 2003
ELPENOR a avut
două vocaţii: prima l-a făcut „erou al revoluţiei”, a doua în schimb i-a
fost fatală: s-a sinucis în primăvara lui ´92, la scurt timp deci, după
evenimentul ce părea că îl consacrase în vocaţia sa de revoluţionar. Nici
nu se vindecase de-a binelea de pe urma celor două gloanţe primite în
abdomen din partea forţelor de represiune în timpul învălmăşelii din Piaţa
Libertăţii, acolo la colţul Librăriei noastre faimoase, vizavi de hotelul
Continental. Moartea lui a provocat desigur consternare printre prieteni
şi în cercurile care-l cunoşteau. Foarte puţini, aş spune chiar că nimeni
nu ar fi putut prevedea o astfel de întorsătură a biogafiei lui. Şi asta
fiindcă aproape nimeni n-a ştiut de a doua vocaţie a sa, cea de poet. N-a
vrut să o destăinuie lumii. O cultiva din timpuri imemoriale, în tainiţa
cea mai ascunsă a gândului său, sub forma unui singur poem eroic, inspirat
din mitolgie, din antichitatea glorioasă, din poetul poeţilor, din Homer.
De-aici îşi luase şi pseudonimul, singurul indiciu pentru anturajul său,
al unei vieţi interioare pline de labirintice meandre. Îi plăcea foarte
mult să recite versurile altora, dar niciodată pe-ale lui – era dotat cu
un oarecare, nu deosebit, talent de actor. Chiar dacă nu era foarte
talentat, în schimb era capabil de un entuziasm debordant; îl şi numeam,
de câte ori îl pomeneam în discuţii, „tânărul entuziast”. Făcusem
cunoştinţă cu el cândva pe la sfârşitul anilor şaptezeci, sau în vara lui
´80, cu ocazia unei reprezentaţii teatrale, date de mine la un cenaclu,
sau într-un club, nu mai reţin bine. Îi plăcuse foarte mult spectacolul
meu, moment din care mă trata cu un respect ce se cuvenea doar unui
maestru. Pe-atunci era încă elev, în penultimul, sau ultimul an de liceu.
L-am pierdut apoi pentru un timp din vedere. Viaţa pur şi simplu, cu toate
complicaţiile ei; plecarea mea din ţară şi celelalte. L-am reîntâlnit la
Budapesta, cu puţin înaintea tragicului deznodământ. Nu mi se păruse
schimbat. Se bucurase foarte mult că mă vede şi-am petrecut vreo două-trei
ore împreună, stând de poveşti într-o cafenea nu departe de teatrul la
care fuseseră invitaţi să dea un spectacol. Devenise între timp actor
adevărat, vreau să spun, cu studii la institut. Poate că mă înşel, sau
uitarea mea încearcă să stilizeze realitate de atunci în sensul gândului
meu de acum, dar parcă la un moment dat venise vorba, nu mai ştiu cum, şi
de Homer. Ceea ce ţin minte cu precizie e faptul că i-am recitat versurile
unei inscripţii dintr-o emblemă de prin secolul şaisprezece. Suna cam aşa:
„Homere pisse, et maint homme souhaite/Saouller sa soif, boyuant de son
urine/Pour te montrer, que jamais bon Poete/Tu ne seras, sans gouster sa
doctrine.” ( Homer se deşertă şi nenumăraţi oameni doresc să-şi
astâmpere setea cu urina lui; pentru a-ţi arăta că nicicând nu vei fi bun
poet fără a gusta principiile lui.) Din partea mea se vroia a fi desigur o
glumă. Formulările lui din acea clipă deveniră confuze. Nu mai reuşeam
să-l urmez pe calea metaforelor din ce în ce mai criptice şi a tot felul
de aluzii autoreferenţiale, presărate cu gânduri ce dădeau totuşi o
puternică impresie a unei construcţii coerente în întregul ei, dar din
care ţi se dezvăluia doar câte un detaliu nesemnificativ, ca de pildă o
clanţă, sau o cornişă, vreun capitel eclectic, vreo frescă distrusă de
lavă. L-a pomenit şi pe Luigi Pirandello, critizând propunerea sa
artistică în locul tragediei. „Umorismul, cică umorismul, ce-i umorismul?
Repeta el la nesfârşit. „Distracţia? Asta e soluţia? Umorul? Nu dragule,
rolul artei nu e să distreze ci să stimuleze la rândul ei creativitatea.
Tu ştii doar! Oare ce este mai important decât dezvoltarea propriei
conştiinţe? Conştientizarea şi în fine reflectarea,...da, da, raza
reflectată trebuie să fie atât de pătrunzătoare încât să stârnească focul
în alte conştiinţe dispuse să primească raza. Dacă aceasta nu se întâmplă
viaţa îşi pierde orice valoare, transformându-se într-o rătăcire, sau un
joculeţ al destinului, subordonat haosului.( Accentuase cuvântul
joculeţ, de aceea îl accentuez şi eu.) Or asta înseamnă nimicirea
conştiinţei, a reflectării, a evoluţiei, a realităţii. Da, distracţia
invocă haosul. Să fim înţeleşi, râsul dionisiac e altceva. El îşi are
sursa într-o conştiinţă superioară, la care foarte puţini au acces. El
este rezervat unui mănunchi de conştiinţe, al căror drum e presărat de
cele mai cumplite încercări ale vieţii. În faţa lor capitulează moartea.
Eu vorbesc de râsul acela ritual de omorâre a morţii, nu de râsul idiot,
sau rânjetul dobitoc al plăcerilor trupului,...” A mai spus ceva şi despre
plâns şi despre lacrimile ce udă pământul fertilizându-l. „Lacrima e
sămânţa vieţii,” izbucnea el uneori din şirul gândurilor sale
contorsionate. Eu nu apucam să-mi exprim nici un gând şi nici să le
comentez pe ale lui. Unele propoziţii reveneau în chip obsesiv, aproape
maşinal pe buzele lui. „ Râsul e foc,...râsul e foc puricator. Ce e
catharsis-ul?” Şi răspundea numaidecât fără ezitări şi fără să-mi lase
nici o clipă de respir. „Purificarea prin apă şi foc! Dar jocul cu focul e
periculos. Mă-nţelegi, j o c u l e p e r i c u l o s !” Uneori mă şi
scutura uşor să înţeleg mai bine cele ce-mi spunea. Era la fel de
entuziast ca pe vremuri. Cam asta e tot ce-mi amintesc din discuţia
noastră, sau mai bine zis, din monologul lui. Spre sfârşitul întrevederii
noastre torentul de cuvinte se mai domoli. Mai re-ţin mărturisirea făcută
aproape printre lacrimi: „Am o puternică dorinţă de-a muri pentru a-mi
răscumpăra greşeala.” Am vrut, bineînţeles, curios ca tot omul, să aflu ce
fel de complexe de vinovăţie îl chinuie. Dar nu mi-a răspuns la întrebare.
Ne-am despărţit, după ce i-am repetat de nu mai ştiu câte ori, la
insistenţele lui că ne vom întâlni din nou ziua următoare înainte de
plecarea lor acasă.
N-a
venit la întâlnire, ci a trimis o colegă din trupă, o actriţă, cu
însărcinarea de a-mi înmâna un plic; fără vreo explicaţie, fără nici o
justificare. Am desfăcut acolo pe loc plicul, uitând de tot restul; până
şi de fermecătoarea mesageră. Era un text, în parte dactilografiat, în
parte scris de mâna, un poem, mai mult în proză, dar având şi părţi destul
de lungi versificate:
V I
S U L L U I E L P E N O R
Pe o
fiţuică însoţitoare scrisese – mai mult scrijelise cu o pastă aproape
uscată – cele ce urmează: „ L-am ucis pe Ulise fiindcă n-am avut
încotro si-acum va trebui negreşit să-mi plătesc fapta. Voi bea urina lui
Homer. Nici n-ai bănui cât poate fi de albastră. E din cauza vechimii
desigur. Am cumpărat-o într-o fiolă de la un student grec, la târgul din
Negreni, cu mulţi ani în urmă.” (Ar trebui să amintesc aici, până nu
uit, că şi-a pus capăt zilelor trăgând o duşcă zdravănă de verde de paris.)
Toată după-amiaza şi seara acelei zile, până noaptea târziu am petrecut-o
citind poemul lui Elpenor despre Elpenor. Unele părţi le-am citit chiar de
mai multe ori. Până azi n-am reuşit să descopăr ce anume mă putuse captiva
în aşa măsură. Cred că a fost totuşi ciudăţenia lui. O atmosferă bizară,
imposibil de conceptualizat, ceva ce s-ar putea descrie evantual în
termenii unei posibile, dar încă neformulate poetici neodadaiste. O
poetică paradoxală. Sau să fi fost naivitatea funciară a lui Elpenor?
( Pentru a face distincţie între poetul Elpenor şi Elpenor-eroul poemului
său, voi scrie numele celui dintâi cu litere îngroşate.) Unele părţi
depăşeau graniţele naivităţii; erau de-a dreptul idioate. Cum se face
totuşi că mi-au rămas întipărite în memorie? Toată încrederea ce-o
avusesem în capacitatea selectivă a memoriei mele a fost pusă la grea
încercare de „cazul Elpenor”.
„O,
rază de soare, ca azi luminoasă/ Nicicând strălucit-ai deasupra noastră,/
Tu, ochi auriu al zorilor zilei,/ Ah, iată deasupra insulei Circei/ Abia
răsărit-ai şi pus-ai pe geană,...” Erau versurile de început, aluzie
desigur la faptul că spectacolele de tragedie la greci începeau în zorii
zilei. Poemul îmbrăca haină dramatică; semăna oarecum, în stil cu
„Ispitirea Sfântului Anton” a lui Flaubert. Îmi amintesc la fel de viu şi
de „şocurile electrice” cu care m-au scuturat unele formulări caraghioase,
penibile, total deplasate, nici nu ştiu cum să le numesc; la un moment dat
printre lamentările şi tribulaţiile lui Elpenor ca erou „ce ar avea şi el
dreptul la gloria faptelor”, se putea citi următoarea propoziţie: „Fiecare
soldat are în raniţă bastonul de mareşal”, după care toarnă de-a dreptul
benzină peste foc zicând – de-ar fi zis-o numai, dar a şi scris-o – „oare
domn UBU n-a fost şi el doar caporal ca atâţea alţii, înainte de-a ajunge
rege?”. Era o nebunie. Ar fi trebuit de bună seamă să uit cât se poate de
repede totul. Nu mă îndoiesc că se întâmpla aşa, de n-ar fi urmat la scurt
timp sinuciderea. Moartea lui a fost pentru mine începutul unui lung şi
dificil parcurs de reconsiderare a întâlnirii din Budapesta. Până la urmă
am început să scriu această – cum să-i spun: relatare, analiză, cercetare,
eseu, povestire ? Sigur că ambiţia mea a fost aceea de a dezlega enigma
morţii lui Elpenor. Sau dacă nu a o dezlega, cel puţin a încerca
să-i găsesc o explicaţie, o interpretare, să formulez o ipoteză. Asupra
reuşitei nu mă pot exprima în nici un fel. Neîndoielnic e faptul că
scriind m-am adâncit în labirintul gândurilor sale, retrăind oarecum
însăşi drama poetului, aceea a căutării unui sens în ciudata moarte a lui
Elpenor, eroul epopeii. A dorit, poate să extragă şi o învăţătură, ca pe
vremuri, în epoca marilor eroi tragici. Lucrul acesta, după cum vom vedea,
nu i-a reuşit. A şi căutat într-un loc greşit: în toată istoria
literaturii nu vom găsi nici un erou tragic inspirat din Odiseea lui Homer
– cel puţin după cunoştinţele mele şi aş fi foarte îndatorat cititorului
dacă m-ar putea contrazice. Elpenor a încercat să ne contrazică.
Dar
cine a fost Elpenor? Ce putem afla despre el din istoria literaturii ? Nu
prea multe.
(Poetul Al Dohi, prietenul meu din adolescenţă a scris cândva prin ´93 sau
´94 un poem destul de lung întitulat „Visul lui Elpenor”. Răspunsese
astfel „comenzii de artă” pe care i-o făcusem cu puţin timp după moartea
lui Elpenor; poate dintr-un impuls subconştient pentru a afla cum
se reflectă sintagma aceasta în conştiinţa unui alt poet.)
Singurul exemplul pe care-l am la îndemână este Goethe. Da, marele Goethe.
Aici nu mai e vorba de nici-un vis. Despre ce este vorba ? Greu de spus. E
doar un fragment de dramă, primul act şi trei scene din al doilea.
Personajele în ordinea înşiruirii propuse de autor sunt: Antiope, Lycus,
Elpenor, Evadne, Polymetis, Tineri şi Fecioare. Îmi este necunoscută sursa
de inspiraţie pentru personajele şi intriga piesei. Presupun însă că e
închipuirea lui Goethe. Nu ştim nimic nici despre locul acţiunii.. În
prima scenă asistăm la pregătirile unui mare festin, un ospăţ în cinstea
lui Elpenor, prinţul-adolescent, ajuns în pragul vârstei majore. Evadne,
servitoarea lui devotată nu i se adresează decât cu „mein Prinz”. Elpenor
îi arată fericit darul primit de la “cea pe care cu atâta drag o numeşte
mamă”. Se referă la Antiope, principesa acelui ţinut inexistent. Mama
adoptivă îi dăruise un arc şi o tolbă plină cu săgeţi; acel arc şi acea
tolbă cărora le dăduse mereu târcoale în copilărie. Evadne încearcă să-i
explice înalta semnificaţie a darului principesei, în cuvinte care ar fi
dat şi unui scriitor (din zilele noastre) bătaie de cap să le găsească, în
gura unei guvernante goetheene fiind însă lucrul cel mai firesc cu
putinţă. „Mare este arcul şi greu de încordat. Nu reuşeşti încă./ Ich werd
‘ es schon!” răspunde încrezător Elpenor.”Aşa gândeşte şi buna ta mamă. Şi
dacă se-ncrede că vei putea cu putere bărbătească să-ncorzi întinsul arc,
e pentru că speră, spre ţinte demne săgeţile-ţi să tragă.” Elpenor urmează
să părăseacă palatul Antiopei pentru a se întoarce la tatăl său. Presupun
că e Lycus, personaj absent în fragmentul realizat. Conversaţia lor pare
interminabilă. Cititorul – nu ştiu dacă şi spectatorul – este recompensat
totuşi prin nenumăratele perle sapienţiale presărate pe parcurs. „Vreau
numaidecât să împlinesc fapte de seamă” exclamă la un moment dat
Elpenor, anticipând parcă ipostaza sa din “Visul” poetului clujean. „So
will ich eilen rühmliches zu tun !” declarase alteul său romantic. Vor
face apoi o scurtă „rememorare de despărţire”. Evadne şi Elpenor. Îşi vor
aminti de lungile seri invernale, petrecute în faţa focului. Evadne îi
povestea despre eroii timpurilor de demult. „O, de-aş fi cel despre
care vorbeşte” gândea Elpenor – o nouă anticipare. În scena următoare
conversaţia lui continuă având-o ca parteneră pe Antiope, mama adoptivă.
Şi e mult mai lungă, dar şi mai substanţială. Aflăm o sumedenie de lucruri
importante pentru desfăşurarea ulterioară – niciodată scrisă, deci
virtuală – a piesei. Aflăm de pildă împrejurările adoptării lui Elpenor.
Ne întoarcem prin povestire în tinereţea Antiopei. Avusese un băiat doar
cu puţin mai în vârstă decât Elpenor. Prăbuşită în adâncă suferinţă după
pierderea soţului căzut în luptă, se hotăreşte la sfaturile şi
insistenţele mamei s-o viziteze, cu băiatul. (Goethe refuză să-i pronunţe
numele, cunoscând desigur regula care spune că nu trebuie să pomeneşti
într-o piesă personaje care nu apar pe scenă.) În timpul călătoriei cad
într-o ambuscadă şi vor fi aproape toţi măcelăriţi de tâlhari. Fiul îi
este smuls din mână. Nu aflăm dacă a murit. Într-o scenă ulterioară regina
îşi exprimă totuşi un gând de speranţă. Rămasă şi văduvă şi fără copil,
viaţa nu o mai interesează, deşi e foarte curtată. Printre pretendenţi e
şi Lycus. Antiope îi mărturiseşte lui Elpenor fără nici o reţinere că nu
l-a iubit nicicând pe tatăl lui, dar i-a apreciat întotdeauna
înţelepciunea. Cu ocazia vizitelor ei la Lycus îl descoperă pe Elpenor.
După cum ne este descris pare să fi fost farmecul copilăriei în persoană.
Cu greu, dar reuşeşte totuşi să-l convingă pe tată să-i lase spre creştere
copilul. Nu reiese de niciunde, dar se poate presupune că, dintr-un motiv
sau altul, El-penor îşi pierduse mama. Spre sfârşitul întrevederii lor de
despărţire, Antiope îi cere printr-un discurs înfocat să jure că îi va
urmări pe ucigaşii fiului ei până la capătul deşertului şi-n cele mai
ascunse cotloane ale pământului, dar nu numai pe ei, ci şi pe urmaşii lor,
copii şi nepoţii lor, pentru a stinge sămânţa lor stricată; răzbunând
astfel suferinţa ei de-o viaţă. Elpenor e puţin şocat de această
dezvăluire a urii în sufletul fiinţei dragi, protectoare. „Liberă a fost
inima mea de ură până acum....Tu aprinzi în mine un foc ce nu l-am
cunoscut.” Îi promite totul în faţa altarului. Urmează o scenă
reconfortantă prin scurtimea ei – în sfârşit se şi întâmplă ceva pe scenă,
nu numai se vorbeşte. Antiope se retrage pentru câteva momente într-o
anume incintă a palatului unde va efectua un ritual de purificare; apoi
venind lângă Elpenor îi mulţumeşte că i-a luat cumplita povară a urii.
Şi-aici dialogul abundă de sentenţe: „...doch überwiegt das Leben alles
wenn die Liebe in seiner Schale liegt.” Sau “ să suferim durerile
viitorului în viitor, fericire să-ţi fie noua zi din viaţă.
Al
doilea act debutează prin monologul unui personaj ce poartă amprenta
marilor trădători şi intriganţi shakespearieni. E poate ceva mai confuz,
mai nehotărât, mai împiedicat, cum s-ar zice pe la noi.. Ne dă de înţeles
c-ar şti ceva despre crima aceea de demult. După întâlnirea cu Elpenor,
Polymetis, trimisul tatălui său, îşi contină firul gândului într-un al
doilea monolog, de data aceasta formulând mai limpede intriga dramei: se
pare că însuşi Lycus, tatăl lui Elpenor a fost implicat în uciderea
fiului Antiopei. Altceva nu mai putem afla despre Elpenor.
Motivul pentru care am relatat întregul conţinut al fragmentului de dramă
scris de Goethe n-a fost unul literar. Ci faptul de viaţă. Surprinzătoarea
asemănare a conţinutului cu biografia lui Elpenor. Scăzând
elementele dramatizării romantice, moartea în luptă a soţului, uciderea
fiului, intrigile lui Polymetis şi ale lui Lycus toate celelalte, cu
transformarea prozaică de rigoare, se potrivesc în chip de-a dreptul
înspăimântător cu cele trăite de poet în copilăria sa. Rămăsese orfan de
mamă la vârsta de doi ani. Peste câţiva ani tatăl, mereu pe drumuri din
cauza serviciului, îi încredinţează creşterea unei foarte bune prietene.
Aceasta îşi pierduse soţul şi copilul de trei ani într-un accident
rutier, ea fiind la volan. Nu s-a căsătorit cu tatăl poetului, deşi poate
că depăşiseră, uneori, în puţinele ocazii când era acasă, stadiul unei
prietenii. Îşi păstraseră amândoi locuinţele, altminteri nu foarte departe
una de alta, undeva în cartierul Grigorescu. Elpenor locuise mai
tot timpul la ea. Abia într-un târziu, la vârsta adolescenţei se mută în
locuinţa tatălui, dar revine de multe ori la mama adoptivă. Vorba vine, de
fapt nu legalisaseră niciodată acest raport. Prea multe detalii despre
viaţa lui n-am reuşit să aflu nici de la el nici de la alţii. Ajutorul
celor din urmă îl solicitasem desigur după moartea lui. Dar încercarea mea
de interpretare a vieţii şi morţii lui Elpenor se bazează în primul
rând pe acel poem citit atunci, la Budapesta. Citit o singură dată. Da!
Din păcate am uitat manuscrisul în camera de hotel. Şi după două luni,
când s-a produs tragicul eveniment fusese deja prea târziu să-l caut. Până
în prezent n-am reuşit să dau, oriunde aş fi întrebat, pe la prietenii
lui, de existenţa unui alt exemplar. Cred că fusese singurul şi îl arătase
cuiva pentru prima oară atunci. Mie. Acest fapt e o legătură de nedesfăcut.
Dar să
mă întorc la Elpenor, la cel din epopee. Ce spune Homer despre el ? Câteva
cuvinte; într-un poem de nu mai ştiu câte mii de versuri. E tare zgârcit
cu el. Şi ce cuvinte! De loc măgulitoare:
“...Aşa vorbii şi-i înduplecai, dar nici de-aici nu i-am luat pe toţi, că
unul dintre ei, tînărul Elpenor, nici prea viteaz, nici prea întreg la
minte, ameţit de vin se răznise de ceilalţi, umblând după răcoare, şi
adormise pe acoperişul casei. Trezit deodată de larma plecării noastre,
uitând unde era, în loc să coboare pe scară, căzu de sus de-şi rupse
gâtul, şi sufletul lui coborâ în adâncuri.”
Atât! Doar atât? Unde e bogăţia de sentimente? Unde frământarea romantică?
Unde luminosul viitor promis de Goethe în proiectul său ? Atât să-i fi
fost prescris de destin lui „mein Prinz”?
Cu
întrebări debutează şi „Visul lui Elpenor”. Care sunt alternativele
vieţii, se întreabă el. Să se consacre faptelor de arme, să se dedice
ştiinţelor, sau dragostei unei femei frumoase? Să se consacre mai bine
poeziei ? (Sic!) Ar vrea să-şi cunoască soarta. Să afle care îi este
menirea în viaţă. La început va întreba Sinele, urmând exemplul lui
Socrate. Dar daimonul său, acea voce interioară, nu vrea să-i răspundă.
Tace. Pe cine să întrebe? Cui să i se adreseze? Pe cine să consulte?
Oracolul? Care oracol? Cel din Delphi? Dar e foarte departe acum. (Să nu
uităm că se află pe insula Circei.) Mai aminteşte câteva oracole – am
numărat vreo treizeci – oracolul lui Jupiter din Amon, al lui Mercur din
Patras, al lui Serapis, al lui Orfeu şi mai ştiu eu câte altele.
Înşiruirile se ţin lanţ pe toată întinderea poemului, dându-i o notă
burlescă, derutantă. Nu se poate spune însă dacă e intenţionată. Te
trezeşti uneori, când ţi-e lumea mai dragă, atacat din toate părţile de
ironie caustică, batjocură, parodie, autoironie şi grotesc. Cred că luase
foarte în serios sfatul ce i-l dădusem, cândva pe la începuturile relaţiei
noastre, să-l citească pe Rabelais. Şi nu ştiu dacă a făcut bine. Rabelais
şi Poezia !? Hm,... Imediat după şirul locurilor geografice ale oracolelor
din antichitate, urmează cel al formelor de divinaţie, manteia:
chiromanţia, alectriomanţia, piromanţia, ş.a.m.d. După nesfârşite
argumentări pro şi contra se decide pentru oneiromanţie. Va întreba
visele. Doar avea timp cât voia pentru visare. Din acest moment poemul
prezintă sub forma secvenţelor teatrale, ciclul viselor lui Elpenor,
reunite în mod generic într-un singur, „mare vis”. Ce-i spune oracolul?
Deja prima consultare e o confruntare. I se spune că soarta i-a
prescris un rol de erou mediocru, rolul unui personaj episodic, într-o
mare epopee a întoarcerii acasă. Nu-i vine să creadă. Visele
sunt minciuni! Toate! Şi se dezlănţuie într-un monolog inspirat din cel
rostit de Mercutio, despre Mab, regina viselor. Zilele i-au fost otrăvite.
Nu şi nu! Nu poate accepta gândul mediocrităţii sale. Se simte înşelat.
Cum rămâne cu promisiunea Adolescenţei ? Îi spusese că va deveni “un erou
de prim rang”. Adolescenţa apare în vis personificată într-o fată, sau mai
mult femeie travestită în fată, costumată în arlechin, petice colorate
alternând cu decupaje în haină. E pe jumătate goală. Chicoteşte
provocatoare. La reproşurile lui e nepăsătoare. A fost trădat. E un
nedreptăţit al sorţii. Dar nu va ceda! E ferm hotărât să lupte împotriva
răului. (Ca orice mare erou de tragedie). Ce să facă ? Cui să ceară un
sfat ? Va trebuie să urce în Olimp – urcare prezentată de poet ca o
excursie la cabana Vlădeasa, practicată de obicei în momentele sale de
criză, după cum am reuşit să aflu de la soţia lui. Zeii cei mari nu-l bagă
în seamă. Ce să vrea la curtea zeilor un erou mediocru? Singurul la care
găseşte ascultare e Momos, măscăriciul lor. (Momos în elină înseamnă
dispreţ, glumă, batjocură. Era zeul ironiei, al zeflemelei şi al bârfei.
În „Teogonia” lui Hesiod e fiul Nopţii – Erebos.) „Vorba lui e bâzâit de
muscă de gunoi, are nas de satir, spinare dublă, faţa acră, căutăturea rea
şi mină şi mai rea, ochii mai scîrboşi decât ai unui medic”, ne spune
poetul, citând pur şi simplu cuvintele lui Balthasar Gracian din al său „Criticon”.
Citatele sufocă de-a dreptul poemul. Momos îl sfătuieşte să îndeplinească
şi el, după exemplul lui Heracle, douăsprezece munci. Din când în când
apare pe scena poemului Corul; clasicul Cor, comentînd evenimentele,
faptele lui Elpenor, sau livrându-ne câte-o lungă tiradă de critică
literară în stilul cel mai sec imaginabil. Şi din nou sentenţe, maxime,
interminabile citate. „Vanitatea e sufletul faptelor, e răsuflarea
virtuţii. Nu e adiere mai înmiresmată şi mai dătătoare de viaţă decât
Faima, care încurajează atât sufletul cât şi trupul. Nici o lucrare nu
poate ieşi perfectă fără un dram de vanitate, după cum nici nu poate fi
dusă la bun sfârşit fără atenţia aplauzelor.” Astfel şi în chip asemănător
comentează Corul dorinţele şi calea aleasă de Elpenor. Trebuie subliniat
încă o dată că tot ce se întâmplă, toate evenimentele trăite de erou sunt
doar în vis, visare în somn şi visare trează, în acea nesfârşită
trândăveală în care au căzut călătorii de când se află pe insula Circei.
Visele lui s-ar putea ordona în câteva categorii de bază: unele sunt
născute din dorinţele lui: altele dimpotrivă din frustrările lui. Apoi
sunt cele născute din teamă. Uneori are chiar viziuni: de pildă îşi vede
propria apoteoză – înălţare la cer şi metamorfozarea sa într-o stea, mai
bine zis o constelaţie. „Norul stelar Elpenor”, precizează poetul. Visează
cucerirea lumii şi triumfuri ameţitoare, doar pentru munci mai simple de
genul acelora săvârşite de alţii nu-i vine nici o idee. “Trebuie să cauţi
în mit tezaurul de fapte” îl îndeamnă Corul, comentând după aceea cam aşa,
în stilul unui istoriograf de teatru: Miturile constituie suma cunoaşterii
utile. O existenţă individuală devine şi se menţine pe deplin umană,
responsabilă, semnificativă doar în măsura în care se inspiră din acest
rezervor de acte deja îndeplinite şi de gânduri deja formulate. Dar ei,
Elpenor&Elpenor ar vrea să dea de ceva nou – ca şi călătorul lui
Baudelaire. Muncile propuse sunt aberante, un talmeş-balmeş halucinant, o
ţesătură burlescă din surse literare şi bulevardiene. Unele munci par
inspirate din Guinness-ul recordurilor mondiale. Momos însuşi îl critică
şi-şi bate joc de el, uneori foarte dur,. Peste unele părţi, ţin minte că
am sărit, la lectură. Adăugând la acest fapt şi uitarea, îmi vine greu
acum să fac o descriere amănunţită a „muncilor lui Elpenor”. Face şi o
călătorie în cer pe un cal de lemn, nu mai ştiu dacă era calul troian sau
cel din „Don Quijote”, sau o compilaţie a celor două motive. „Consiliul
Zeilor” îi propune o coborâre în Infern – toate ordinele şi înştiinţările
zeilor îi sunt mijlocite de Momos. Se şi întreabă uneori revoltat de ce nu
vine la el Hermes. Refuză să coboare la morţi. El visează viaţă eternă,
sau măcar o glorie nepieritoare. Dar o voce sâcâitoare, a nu ştie cui, îi
repetă în surdină că nu are nici un sens efortul său fiindcă oricum
destinul lui e să fie un erou mediocru. Întreabă iar oracolul. Vrea să
ştie tot adevărul: a cui este vocea. Mai e şi Umbra Uriaşă ce apare
deseori, luându-i lumina. Multe din munci i-au fost zădărnicite. Din cauza
Umbrei. Trebuia să bâjbâie prin întuneric. Corul, ce joacă şi rolul
oracolului, se eschivează la început, dar el insistă, consecvent ca un
adevărat erou. Pentru asta Corul îl laudă şi-l compară cu Oedip, după care
îi dezvăluie identitatea vocii: e Ulise, conducătorul lor. Şi Umbra este a
lui. Descoperirea e şocantă. Va voi să afle apoi titlul epopei în care vor
fi cuprinse faptele lui. Corul i-l spune. “Care sunt cuvintele
pecetluitoare ale destinului meu”, întreabă el în continuare. Le va
afla. De-aici evenimentele se precipită. Starea lui a atins pragul
nebuniei. Poetul se pare că-l va şi trece. Cum, tocmai Ulise, cel slujit
de el ca de un căţel ? Cel în care şi-a pus toate speranţele ? Tocmai el
să spună aşa ceva ? Să-l numească nătâng şi fricos, pe el care şi.ar fi
dat şi viaţa pentru binele lui. Asta e prea de tot. “E o nedreptate fără
precedent în istorie”, crede Elpenor. E un moment crucial în viaţa lui. Nu
vrea să-l mai urmeze. Nu vrea să se mai întoarcă acasă. Refuză să joace
de-acum încolo rolul de servitor al gloriei lui. Va pune sub semnul
întrebării toate valorile reprezentate de Ulise. În fond cine este
“marele Ulise”? Un om fără inimă, fără sentimente, incapabil să vadă
altceva decît folosul imediat al colectivităţii, dar inuman tocmai
fiindcă este atât de stăpânit. Nici o ieşire nici o tulburare! Un monstru
oribil. “Simbolul Raţiunii!” intervine Corul într-o atitudine deja
ambiguă, accentuată tot mai mult în pasajele următoare. El a fost acela
care i-a sfătuit pe greci să construiască un cal de lemn şi să nu-i dea
lui Aiax armele lui Achile, sau să-l părăsească pe Filoclet pe o insulă
pustie şi câte şi mai câte, fapte, în fond, toate mârşave! Cică insuflate
de raţiune. Magia Raţiunii ? Magia Burgheză! răspunde categoric Elpenor:
şi calul troian talismanul ei. Cică are un scop bine precizat, vrea să ne
ducă pe toţi acasă!? Dar de ce trebuie să ne întoarcem acasă ? Pentru
gloria lui viitoare ? Numai tonţii vor mereu acasă, acasă, la fusta
nevestei şi la capre. El vrea să rămână în lumea cea mare! E însetat de
evenimente. Pe insula Circei nu se mai întâmplă de multă vreme ceva demn
de a fi cuprins într-o epopee. Aici pare să-l critice chiar pe Homer,
autorul nesuferit, care-i consacră doar acele cuvinte jignitoare. Vrea
de-acum să părăsească nu numai insula ci şi băltoaca nenorocită în care se
bălăcesc deja de zece ani, Mediterana; Elpenor vrea să iasă în largul
Oceanului, să plutească spre Insula Nemuritorilor. “O, de-aş putea ajunge
măcar un erou tragic”oftează cei doi elpenori. Ticăloasa voce îi replică
mereu: “...nici prea viteaz, nici prea întreg la minte”. Acum ştie! Ulise
e arborele care umbreşte faptele lui. E din ce în ce mai convins că
trebuie să taie acest arbore. În următorul vis îl vedem sfătuindu-se cu un
personaj de tragedie, Clitemnestra, răzbunătoarea notorie. Vrea şi el să
se răzbune. Pentru toate aşteptările înşelate. Clitemnestra îi sugerează
să se deghizeze în Penelopa şi astfel să iasă în întâmpinarea lui Ulise.
Secvenţa e caraghioasă. Elpenor va proceda după sfatul ei dar Ulise care
nici în vis nu-şi dezminte viclenia, dând cu ochii de soaţa sa tocmai pe
insula Circei, devine neîncrezător în identitatea ei şi o întreabă simplu
“cine eşti?”. Elpenor, surprins de neaşteptata întrebare îi răspunde că e
Clitemnestra. Visul se destramă. Sunt aşa de multe încercări de a-l ucide
încât nu mai ţin minte cum anume îi reuşete până la urmă. În scena finală
îl vedem pe Elpenor în faţa oglinzii ( conştiinţei sale ), asistat
de Cor. Sau era într-un labirint de oglinzi ? Nu mai ştiu. E sfâşiat de
remuşcări pentru uciderea în vis a lui Ulise. Nu reuşeşte să se disculpe
prin argumentul dorinţei de afirmare a valorii individuale separată de
aceea a colectivităţii. După cum se vede nu i-a reuşit această separare.
Se trezeşte în el simţul răspunderii pentru faptele săvârşite. Desigur
toate virtuale, visate. În această stare invocă duhul lui Ulise pentru a-i
cere să depună mărturie în favoarea nevinovăţiei sale. Parcă ar avea
totuşi o bănuială că nu e totul decât un vis. Transformat pe parcurs
într-un coşmar.Atunci aude vocea lui Ulise chemându-şi ortacii pentru a
pleca mai departe, spre casă. Răspunde fericit şi sărind în sus aleargă în
direcţia vocii care îl cheamă. Astel îşi împlineşte destinul.
I n
t e r p r e t a r e a a u t o r u l u i
Elpenor îşi vede
eroul ca pe un nou Prometeu, unul ce dezvăluie lumii adevărata natură a
lui Ulise şi distruge falsul tablou pictat de Homer, orbul. L-a ales
pentru împlinirea propriului proces de individuaţie: desprinderea din
turma ce paşte la umbra marelui erou. Cred c-ar fi putut ajunge un erou
tragic dacă reuşea să distingă visul de realitate. Aşa rămâne unul
tragi-comic, sau nici măcar atât. Datorită asumării identităţii cu eroul
s-ar putea acorda poetului aceeaşi caracterizare. Dar numai la o privire
superficială.
Faptul
că a săvârşit o greşeală este evident – şi-aici nu mă refer la sinucidere
ca păcat din punctul de vedere creştin. O parte substanţială a greşelii e
ambiţia, cel puţin absurdă, de-a schimba destinul unui personaj literar,
dispărut din opera literară înainte de-a fi reuşit cu adevărat să apară.
Elpenor ar vrea să descifreze în acest paradox (al vieţii?) un sens
tragic. Un altul decât cel clasic. În mintea lui are loc însă o
inversiune, o răsturnare sau o substituire. Binomul în care se produce
inversiunea sau substituirea este cel compus din realitate şi
virtualitate. Văzut obiectiv Elpenor – sau/şi Elpenor –
este nevinovat, subiectiv însă e un criminal. Este exact reversul
situaţiei în care se află Oedip, adevăratul erou tragic. El caută adevărul
şi-l găseşte în realitate. Dar ce caută Elpenor? Poate „ieşirea”
dintr-o realitate, în care omul e considerat de om o construcţie eronată,
„faulty construction” - după cum scrie filozoful Günther Anders - în locul
lui fiind idealizate modernele sale creaţii, aparatele; platonism
industrial. Reproducţia, eterna substituire a produselor garantează
imortalitatea obiectelor. În faţa ei unicitatea trecătoare a omului nu mai
are azi nici o valoare. Nici un obiect nu mai poate acum avea pretenţia
de-a fi unic, individual. Aceasta devine valabil treptat şi pentru om.
Poetul crede c-ar fi în căutarea sa însăşi, în căutarea Sinelui, dar
trăieşte de fapt foarte moderna autotranscendere, îndepărtarea tot mai
mare de Sine. În această stare revolta e „naturală”. La fel şi
auto-siluirea, masochismul uşor de descifrat în actul obţiunii sale
creatoare. Eu cred că visul şi moartea lui Elpenor&Elpenor exprimă
tragedia Omului Imposibil, omul zilelor noastre.
Nu mă
îndoiesc că există nenumărate alte interpretări posibile ale acestei
întâmplări; să le facă, dacă vor, alţii. |