Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

în ferestre bate ritmic molozul

în ferestre bate ritmic molozul, resturile străzilor neumblate.

tropăitul fluturilor vesperali. hlamidele vîntului aruncate în luptă.

toate aceste vaiete fără adresă curg la întîmplare. hexametrii

de brumă, coagulatele îndemnuri. preţioasele reumatisme caută

cu cartea de vizită în mînă. gunoierii adună respiraţiile locatarilor,

le pun în alte guri frigorifice, apoi le sădesc adînc în ţărînă.

insectele invadează transparenţa ferestrei, pămîntul proaspăt

ţinut între dinţi. apoi se descompun la ore fixe. din burta lor ies

alte insecte ce ronţăiesc pervazul zilei. silueta unei mîini împinge

uşa peste hohotele lor de aripi. peste muzica aceea de sînge şi

pămînt crescută în urechi. peste trupurile fără aripi ce aleargă

încoace, încolo. în ferestre bate ritmic molozul, straniile meduze.

scrîşnetul privirilor. în spatele cărora demult nu se mai află nimic.

umbra ce mă naşte, sugrumîndu-mă

din masă încep să crească crengi moi. întinse de mîini nevăzute.

de dincolo pomi nevăzuţi le cheamă înapoi. să pună frîul pe

vapori, lanţul pe mîinile lor de seve. să dea îndărăt restul seminţei.

salutul de onoare preafericitelor ospicii. pătratul zilei săpat în

pătratul nopţii. din masă cresc crengi cu degete gata să întoarcă

pagina. încerc să le contrapun diferite cuvinte din memorie. să

invoc golul sărbătoresc uitat de ele între rînduri. (există un loc în

poem în care se poate muri boiereşte pe cheltuiala autorului.

plus senzaţiile de îmbarcare în umflătura de dincolo. plus

cheltuielile cu lamentaţia, surîsul batjocoritor. există un loc în

poem ca o groapă de var întinsă pe cortex, pe limbă). să bei

vinul nopţii, cu spuma alb-incandescentă. cu gura pustie a unui

retor însetat. să simţi cum te cuprinde umezeala pămîntului, cu

rădăcinile prin care adîncul te pipăie. să simţi cum ploaia de

zgură şi scrum oboseşte o clipă deasupra ta. din masă iese

o mînă ce scrie cu muţenii cărora le cresc sălbatic frunzele. pe

masa adormită dintr-o dată vinul a început să vorbească singur.

din mîna somnambulă iese o umbră ce mă naşte, sugrumîndu-mă.

toamna ce putrezeşte în orice poem

gheare de toamnă muribundă, în care abia dacă mai palpită

medievale tresăriri. mormîntul ce creşte sub piele e chiar stropul

de viaţă. patrupedul care ne linge din cînd în cînd sîngele obosit.

rugina serii acoperă orice adiere. cum să priveşti prin ochiul

acestei toamne mioape. cum să numeşti abundenţa acestei obeze

închipuiri. nopţile ce ne abandonează în braţele amputate ale

oftaturilor, în deşertul apropierilor stacojii. umăr lîngă umăr, iar

îmbrăcăm absenţele pînă la os. tragem grăbiţi giulgiul umbrelor

care ne nasc la fiecare capăt de pod. umăr lîngă umăr, la fiecare

adiere mecanică, rătăcim în rînjetul mirării. privirile mototolite

le aruncăm la primul coş. sub pleoape, zvîcnetul de granit ne

adună armonic la piepturi funebre. toamna de păcură. toamna

întinsă ca o smoală pe creiere. toamna ce putrezeşte în orice poem.

toamna în care poemul neauzit, nevăzut, nescris, de atîta moarte învie.

căzuţi într-o carie de meduză

victimă a acestor rînjete portocalii. solzii orelor tîrzii creşteau pe

şira spinării. ieşeau la vedere prin vaselina amiezii. prin branhiile

de omidă. prin tot acest mecanism de produs gol după gol.

doamne, cum mai izbuteşti în neputinţele noastre, în încordarea în

care îţi invocăm carnala absenţă. aminteşte-ne regulile

tăcerii, prăpastia ei victorioasă. aruncă-ne iară în grădinile tale

capilare. acolo unde golul dă în preaplin. eram tot mai căzuţi.

navigam prin scorburile somnului. prin cocoaşa sufletului se

perindă zvelte năluci. se înalţă pînă în tavanul oglinzii. noi, în

acest timp, ne naştem în tot mai fragede bătrîneţi. crescute într-o

palmă umedă. crescute într-o palmă uscată. stăm tot mai căzuţi,

ca într-o carie de meduză. răpuşi, între flamurile extazului.

prezenţe îmbrăcate pe dos

tulpinile apei cresc în locul din care tocmai am plecat. în somn,

trec strada aceluiaşi punct. aceeaşi linie a imaginilor suprapuse.

cocoşul de tablă cîntă la trompetele ierihonului. aceste biete

prezenţe sporesc şi mai mult însingurarea. umplu pînă la refuz

paharul oraşului gelatinos. aş fi vrut şi eu să fiu în povestea de

amor a primei inexistenţe. să-i umplu măcar cu un zgomot

încordarea, prezenţa, nebunia. tensiunea dintre cele două treceri

nerostite, fără început şi fără sfîrşit. o mişcare mai sigură le-ar fixa

mai bine pe trupurile altor absenţe. le-ar dezvălui farmecul desuet

al altor şi altor neînceputuri. cu nume cărnoase de viaţă şi moarte.

numai bune de pronunţii tîrzii. pomenind cu disperare numele şi

locul în care se poate muri la infinit. doar atît, pînă la urmă:

realităţi transparente, cu prezenţele lor îmbrăcate pe dos.

tăcerea pe care nu o putem pronunţa

vreascuri arse la marginea pămîntie a beznei. cu rădăcinile căzute

în braţele dimineţii. acolo, în pacea dulce a descompunerii,

liniştea ne urmează pas cu pas. ne pune pe malul de safran ce

curge în bătaia vîntului. vertijul silabisit pe toate feţele. noi

creştem parcă mai înalţi din şanţurile memoriei. din trupul

nostru răsar fructe de abanos. creştem pînă în tavanul de

humă, pînă în pardoseala de ceaţă. creştem din adînc în adînc,

cu uscăciunea priveliştilor pe faţă. trecem senini prim vămile

de smirnă şi fum. n-am ajuns bine în forturile curgătoare.

acolo unde gurile sălbăticite nu mai pot să spună nimic. am bătut

în lichide uşi. am smucit clanţele de pămînt. (aşadar: din

moarte pe moarte ne naştem, mai tăcuţi, mai absenţi. mai

legaţi de trecutul de mîine, mai legaţi de viitorul de ieri. mai

legaţi de tăcerea pe care toată viaţa pronunţa n-o putem).

cearcănele zidurilor

silueta aceea tot creştea prin bălăriile memoriei. printre

icnetele amăgirii. tot arătîndu-i organele noastre cardinale.

silueta să nu mai apuce să se strecoare în noi. să nu ne

locuiască în mod clandestin. umbra a cărei rugină ne ajunge

din urmă. a cărei pereţi se învelesc în pielea noastră. a căror

ogive ne împing absenţa în piept. casa ce nu mai vrea

să ne locuiască singură. şoaptele ei tot aşteaptă la mal cu

ochii larg închişi. casa ce creşte cu fiecare susur strivit pe

cearcănele zidurilor. în suspinul ei nu mai locuieşte nimeni. în

venele ei bat cearcănele altor umbre de case pustii. (în cuvinte

realitatea scurmă cu unghii de carii, cu unghii de mort. noaptea

soseşte în oraş pe catalige. noaptea cu cearcăne lipite de os).