Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

Eminescu şi Eliade

Nu este o noutate să afirmăm că Mircea Eliade s-a situat mereu sub influenţa gândirii eminesciene, nepierzând nici un prilej de a-şi exprima admiraţia sa neţărmurită faţă de geniul «poetului naţional» (admiraţie pe care n-a consimţit s-o împartă decât în privinţa altui mare gânditor, Hasdeu). Filiaţia sa cu Eminescu nu este însă lipsită de surprize.

Românism istoric, nu etnic

Într-un articol intitulat Destinuri româneşti, publicat în 1936, unde Eliade expune câteva consideraţii despre fenomenul renaşterii spiritualităţii autohtone din perioada interbelică, găsim afirmaţia frapantă că, în ordinea realităţilor spirituale, românii sunt pândiţi de o singură şi mare primejdie: paşoptismul! „Paşoptismul înseamnă, înainte de toate, maimuţăreală europeană”, îşi explică Eliade gândul, sub influenţa evidentă a acerbei critici pe care Eminescu o făcea în coloanele Timpului tendinţei liberale de a copia fără discernământ instituţiile democratice europene.

Dacă în cazul lui Eminescu atitudinea critică faţă de reprezentanţii paşoptismului – în special C. A. Rosetti, prototip detestabil, pentru poetul conservator, al liberalismului degenerescent – poate fi şi consecinţa unei forme de invidie faţă de o generaţie pe care istoria a răsfăţat-o, dăruindu-i un moment prielnic împlinirii idealurilor naţionale, la Eliade explicaţia nu mai poate consta în această frustrare. Mai mult, „maimuţăreala europeană” de care vorbeşte Eliade nu mai poate fi, la 1936, imitarea instituţiilor democratice. La ce se referă atunci Eliade?

Explicaţia o găsim în contextul politic european al acelor vremuri, caracterizat prin ascensiunea naţionalismului de tip fascist. Cuvântul „primejdie” din articolul lui Eliade capătă astfel sens. El se teme de importul ideilor fasciste, cam în acelaşi mod în care Eminescu se temea de importul ideilor liberale din vremea sa.

Cine ar argumenta că Eliade a fost şi el adeptul mişcărilor de tip fascist, alăturându-li-se legionarilor, ar trebui să citească articolul lui Eliade Românismul d-lui Rădulescu-Motru (1935). Aici, naţionalismul moderat al lui Motru este îmbrăţişat cu entuziasm de Eliade, întrucât, spune el, acesta e „aşezat pe axa centrală a românismului lui Kogălniceanu şi Eminescu”; este vorba de un românism „istoric, nu etnic”, un naţionalism care nu are nimic de-a face cu fascismul sau antisemitismul („a nu-ţi fi ruşine de românismul tău nu înseamnă nici că eşti adeptul lui Hitler nici al lui Mussolini”, spune Eliade). Ca şi Eminescu, Eliade e naţionalist în cu totul alt sens decât cel pe care începe să-l capete cuvântul în perioada interbelică: e patriot, nu şovin.

Împotriva naţionalismului duplicitar

Pentru a înţelege mai bine în ce sens apreciază Eliade naţionalismul lui Eminescu, articolul său Mai multe feluri de naţionalişti (1936) ne poate fi de real folos. De altfel, cu fiecare referire a sa la Eminescu, Eliade nu face decât să-şi precizeze tot mai exact poziţia, într-un context istoric tulburat de o exaltare naţionalistă pernicioasă, situată sub semnul fascismului.

Eliade porneşte de la imaginara situaţie în care Eminescu ar fi trăit în secolul XX. Cum ar fi reacţionat contemporanii la articolele sale? Verdictul lui Eliade e fără echivoc: „Mihai Eminescu ar fi fost considerat astăzi «hitlerist» şi «fascist»”!

Apărând naţionalismul istoric în faţa celui politic al vremurilor sale, Eliade se foloseşte de exemplul lui Eminescu pentru a desfiinţa duplicitatea actorilor politici naţionalişti dintre cele două războaie. Aceştia, deşi vorbesc despre obligaţiile României faţă de minorităţi, despre umanitarism – unii dintre ei condamnând chiar antisemitismul şi fascismul, afişează cu toate acestea un naţionalism politic interesat, de o mediocritate şi o vulgaritate pe care Eliade n-o poate accepta. „S-ar găsi oricând o duzină de gazetari mediocri care să spună, mediocru, adevărurile pe care le-ar fi scris strălucit Mihai Eminescu”, scrie Eliade, arătând că naţionaliştii timpului său compromit ideea de naţionalism, care n-are nimic cu înălţătorul sentiment din secolul trecut.

Desfiinţând, cu ajutorul exemplului lui Eminescu, naţionalismul de proastă calitate, Eliade vine în întâmpinarea celor care, crede el, continuă linia patriotică, creatoare, începută în secolul XIX: „Lucrurile sunt grave nu numai pentru că naţionalismul este astăzi calomniat – ci mai ales pentru că adevăraţii cugetători şi luptători naţionalişti sunt puşi în imposibilitatea de a acţiona (n.n: Nae Ionescu şi ziarul său Cuvântul), în timp ce «naţionaliştii» de mâna a doua şi de mâna a douăsprezecea sunt lăsaţi liberi. (...) Istoria nu se face cu asemenea oameni. (…) De o parte, mediocritatea sterilă şi vociferantă. De cealaltă parte, geniul creator, viziunea profetică a destinelor neamului românesc...”

Ce uimitoare diferenţă între atitudinea înalt intelectuală a lui Eliade, care apără naţionalismul patriotic al lui Eminescu, deosebindu-l de naţionalismul stupid al unor contemporani, şi apărătorii naţionalişti din zilele noastre ai poetului – în fond, aceeaşi categorie de indivizi la care se referea Eliade în urmă cu peste 60 de ani!