BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (459) Ianuarie 2004

CRONICA MUZICALĂ

de

Adrian GAGIU

Aniversări și comemorări: Wolf, Berlioz, Schubert

 

Trei dintre concertele primei părți a stagiunii simfonice 2003 – 2004 a Filarmonicii de Stat din Oradea se disting prin elementul comun al programării unor autori aniversați sau comemorați pe parcursul anului trecut. Centenarul trecerii în neființă a lui Hugo Wolf, cele două secole împlinite de la venirea pe lume a lui Hector Berlioz și cei 175 de ani de la moartea lui Franz Schubert au prilejuit includerea în respectivele concerte, ca gest evocator elementar, a câte unei lucrări mai mult sau mai puțin reprezentative a acestor autori.

Concertul din 13 noiembrie, dirijat de Pierre Dominique Ponelle (Germania) și avându-l ca solist pe tânărul violonist Ștefan Horváth, a stat sub semnul comemorării a 100 de ani de la moartea compozitorului austriac Hugo Wolf (1860 – 1903), inclusiv pentru faptul că lucrările acestuia sunt rarisime în programele simfonice de la noi. În prima parte a concertului s-au interpretat poemul simfonic „Finlandia” op. 26 și Concertul în re minor pentru vioară și orchestră op. 47 de Jean Sibelius, singurul compozitor finlandez cu recunoaștere internațională (destul de discutată de către unii muzicologi), căruia statul îi acordase de la vârsta de 30 de ani o rentă viageră ca să se poată dedica în întregime compoziției.

Soarta lui Hugo Wolf fusese însă, după cum se știe, radical diferită comparativ cu tradiționalistul și „oficialul” Sibelius. Povestea lui Wolf e una din cele mai uimitoare și mai tragice din istoria muzicii. După ce a studiat doar doi ani la Conservatorul din Viena, de la vârsta de 17 ani el a fost practic un autodidact. Mânat și de nevoia unui loc de muncă, s-a făcut curând cunoscut în calitate de cronicar muzical în presa vieneză, enervând mai ales „partidul” tradiționalist al lui Hanslick și Brahms, inclusiv prin vehemența cu care promova curentele mai „moderne”, gen Wagner – Liszt. Cariera de compozitor a lui Wolf a fost marcată de multe eșecuri, mai ales cel al operei comice „Corregidorul”, în care el își pusese mari speranțe. Chiar și revoluționarele lieduri au generat doar o stimă rezervată. Toate aceste tensiuni, coroborate cu intensitatea caracterului său de rebel și cu sensibilitatea inerentă (și mai mult sau mai puțin manifestă) la oricare artist, s-au precipitat într-o boală psihică din care i s-a tras moartea.

Puținele compoziții orchestrale ale lui Wolf sunt considerate ca fiind în umbra creației sale vocale. Locul în istoria muzicii i l-au asigurat în primul rând liedurile, cărora le-a „dinamitat” forma, inclusiv prin punerea textului pe primul plan. Poemul simfonic „Penthesileea” (1883), cântat acum în premieră la Oradea, ilustrează drama cu același titlu a lui Heinrich von Kleist, „scenariul” constituindu-l un episod colateral al războiului troian, și anume „drama pasional㔠a reginei amazoanelor și a eroului Ahile. Bineînțeles, această primă audiție orădeană a fost aplaudată, așa cum se petrece în toate concertele noastre, dar la Viena lucrarea fusese batjocorită la repetiție chiar de către orchestra care trebuia s-o cânte pentru prima dată. Muzica, ușor redundantă, se resimte pe alocuri de sonoritățile walkyriilor din operele mai vârstnicului contemporan Wagner, idolul nepăsător al lui Wolf.

Concertul din 4 decembrie a oferit un program mai unitar datorită lumii emoționale asemănătoare a celor trei autori: Musorgski, Prokofiev și Berlioz. La pupitru s-a aflat cunoscutul Petre Sbârcea, partea solistică fiind susținută de Gernot Daniel Hanschke (Germania). Centrul de greutate al programului a fost Simfonia fantastic㠄Episod din viața unui artist” op. 14 (1830) de Hector Berlioz (1803 – 1869).

Un alt „rebel”, de data aceasta al începutului romantismului, Berlioz este o personalitate complexă, contradictorie și fascinantă, atât la nivel artistic, cât și uman. De multe ori genial în intenții și câteodată grăbit în realizare, el a fost unul din acei „nebuni” care au deschis un curs proaspăt muzicii, în toate laturile pe care le-a abordat: creație, dirijat, cronici muzicale. Se poate afirma fără teamă de exagerare că viața muzicală modernă (inclusiv orchestra modernă) începe să prindă viață odată cu Berlioz sau cel puțin datorează imens inventivității și ambițiilor sale. Și merită măcar menționat (mai ales în „Familia”, care e în primul rând o revistă literară) marele talent (chiar și umoristic) al memorialistului Berlioz.

Simfonia fantastică, una dintre primele compoziții „cu program” din romantism, e capodopera sa cea mai răspândită și, poate, cea mai desăvârșită.  Această lucrare a generat după prima audiție de la Paris un scandal similar cu cel al „bătăliei” pentru „Hernani” de Victor Hugo, port-drapelul romantismului literar. Subiectul simfoniei e destul de morbid și în bună măsură autobiografic (obsesia amoroasă a unui tânăr artist și halucinațiile lui provocate de opiu). Ingeniozitatea orchestrală a lui Berlioz, mai ales pentru a sugera imagini grotești și sinistre, e însă la fel de captivantă și azi.

Păcat de surpriza neplăcută a unor deficiențe de comunicare interpretativă între dirijor și orchestră, cu atât mai de neînțeles la nivelul experimentatului Petre Sbârcea. Cea mai flagrantă a fost într-un moment din partea lentă, frumoasa „Scenă câmpeneasc㔠(o „învălmășeal㔠la viori), dar au existat și licențe de neînțeles față de partitură. De exemplu, față de piano-pianissimo indicat de autor, acordurile suflătorilor care deschid prima parte au fost emise pe puțin în mezzo forte (deși toți avem urechi, expresia „pe puțin” nu e deloc inadecvată, fiindcă se știe că într-o interpretare cu adevărat sensibilă valorile de dinamică sunt relative, ele trebuind raportate la contextul piesei sau al secțiunii respective). Dar publicul orădean, atât de binevoitor, a trecut cu vederea această viziune dirijorală atât de originală și a aplaudat călduros.

Concertul de peste două săptămâni a fost condus de Iurie Florea și l-a avut ca solist pe tânărul violoncelist Răzvan Suma. După compoziții de Haydn și Elgar, s-a interpretat Simfonia a II-a în Si bemol major (1815) de Franz Schubert (1797 – 1828), cu ocazia comemorării în cursul lui 2003 a 175 de ani de la moartea acestui mare exponent al perioadei de început a romantismului. Din păcate, lipsa din program a vreunei „vedete” la modă sau a vreunui „șlagăr” al repertoriului simfonic a determinat o afluență de public ceva mai redusă decât de obicei.

Această compoziție de adolescență, plină de vervă dar puțin definitorie pentru geniul lui Schubert, nu s-a mai cântat de mult la Oradea. Deși unele modulații prevestesc procedeele tipice ale lui Schubert din perioada matură, iar partea cea mai interesantă și personală este finalul, lucrarea este tributară modelelor clasice, pe linia lui Haydn și a tânărului Beethoven (prima temă semănând cu cea din uvertura la „Făpturile lui Prometeu” a acestuia).

Ar fi fost mai interesantă, poate, programarea unei capodopere gen Simfonia a VII-a în Do major D. 944 (1825) sau Simfonia neterminată în si minor D. 759 (1822), aceasta din urmă eventual și cu partea a treia, orchestrată complet de muzicologul Brian Newbould după schițele cvasi-complete ale lui Schubert. Sau a frumoaselor simfonii „clasice” (a IV-a și a V-a), sau, de ce nu, a altor simfonii foarte promițătoare lăsate de Schubert în stadiu de schițe mai mult sau mai puțin avansate, mai ales cele în Re major D. 708a (1818), în Mi major D. 729 (1821) sau Re major D. 926a (1828), de asemenea orchestrate și completate în măsura posibilului de către același neobosit cercetător britanic (unele încă din anii 1970), cunoscute și discutate în Occident.